Couchsurfing: Garden Route, Port Elizabeth, Somerset East 11 – 15/04
Plecasem de la Cap Agulhas in voie buna. Dar in emisfera sudica deja se intuneca devreme si seara e atat de frig incat imi ingheata mainile pe ghidon (am pierdut manusile Dainese de mult, in Windhoek, iar cele de rezerva s-au scorojit de la caldura si pur si simplu nu ma mai incap). In Africa de Sud – am fost sfatuiti de nenumarate ori – nu e safe sa campam oriunde, nu ca ar fi multe terenuri ne-ingradite cu sarma ghimpata. Campsite dupa campsite insa, in seara accea, nu ma gasit nimic deschis, decat un hotel obosit unde tariful ar fi fost in jur de 60 de euro pentru doua paturi. Cand am ajuns in Bredasdorp deja era noapte. Am vazut niste motoare parcate in fata unui pub, The Pink Piano, si am intrat sa cerem un sfat.
Daca nu esti genul care intra in vorba cu necunoscuti care iti ofera ospitalitatea, nu are rost sa bati drumul pana in sud-Africa. In tara asta trebuie sa uiti de prejudecati si sa nu te astepti la nimic. Noi asta am facut, pentru ca noi astia suntem, si am fost rasplatiti, si cu rele, dar mai ales cu bune. Poate ca natiunea asta eterogena are probleme la capitolul coabitare pasnica, dar structura multi-polara a societatii a dus la nenumarate ‘adaptari’, tot atatea lectii de viata pentru cineva care vine dintr-o tara ca Romania. Aici oamenii se pot retrage la periferia vietii sociale, unde isi contruiesc propriul univers si isi cultiva unele dintre cele mai interesante hobby-uri. O sa incercam sa impartasim cate ceva din experienta noastra de nomad pe canapelele sud-africanilor, cat de obiectiv putem. La drum!
In Cape Town am fost gazduiti de un evreu cool, care lucreaza in industria cinematografica si de prietena lui romanca. Apoi, in loc sa dam peste tineri care trag liniute de coca, asa cum fusesem preveniti, am fost primiti de un cuplu crestin de Afrikaner. Comunitatea de motociclisti insa a compensat dezamagirea – cu informatii valoroase si ture faine. La 300 de km de Cape Town, in The Pink Piano din Bredasdorp, grupul posesorilor de ‘vitezane’ nu promitea nimic grozav. Vestimentatie din piele neagra, insigne cu zvastica, tunsori soldatesti si o tipa cu cizme pana la genunchi si machiaj goth. Ne-am baut ceaiul si berea, cat gasca se sfatuia in Afrikaans. Cateva telefoane mai tarziu, tipul de langa noi, ne face o oferta de nerefuzat, zambind pe sub mustata: suntem invitati sa dormim la el acasa, tocmai a vorbit cu sotia si cei doi copii, care sunt incantati sa ne primeasca. JJ, posesor de GSXR de 1000, este mecanic la centrul national de testare si service al industriei aviatice militare din Africa de Sud. Sotia lui preda engleza la un liceu mixt. Ne-am intins pana tarziu in noapte, la pahar dupa pahar de povesti. Dimineata am facut schimb de adrese si ne-am luat, cu regret, ramas bun. Multumim JJ! Inca o dovada ca aparentele inseala…
Coasta Oceanului Indian (Garden Route) este renumita ca unul dintre traseele cele mai frumoase pentru sofat din lume. Nu ne-am lamurit de ce: autostrada e aglomerata si obositoare, ca sa vezi faimoasele golfuri din cartile postale trebuie sa faci de fiecare data zeci de kilometri dus-intors pana la ocean. Drumul merge de fapt la mare distanta de tarm si partea pitoreasca se intampla in statiunile de vacanta care sunt insirate pe litoral. Am mai cotit pe unde am putut ca sa mirosim briza si sa vedem oceanul, insa nu aveam in plan sa risipim timp si bani prin pensiunile cochete: eram asteptati in Port Elizabeth.
In 1488 Bartolomeo Diaz era primul european care ajungea in Mossel Bay. Ne-am oprit cat sa comunicam cu gazdele de diseara si sa mancam ceva. Orasul este incantator, dar scump. Am tras la o cafenea simpatica, detinuta de arhitecti. Localnicii ne-au trimis la Sea Gipsy pentru a gusta din faimoasele stridii locale, insa nu se compara cu ce am mancat in Walvis Bay!
Pe Garden Route – atunci cand nu e full de masini
Garden Route, when it’s not full of jeeps.
Dupa Knysna, plictisiti de moarte de autostrada, am facut stanga catre Route 62. In cativa kilometri eram singuri pe un R340, un drum superb de pietris. Contrastul era prea tare: aer curat, muntii acoperiti de vegetatie, cascade supurande, traseu sinuos. In prima oara ne-am oprit de cateva ori sa facem poze, apoi pur si simplu am uitat.
Drumul – prin trecatoarea Pince Albert – arata cam asa:
The road looked like that:
Odata muntele traversat, am iesit in Route 62, care taie drept zona deluroasa si cateva parcuri nationale. Insa se facea foarte repede noapte, asa ca nu am apucat sa vedem mare lucru. Am facut plinul si am completat ce aveam la pachet cu de-ale gurii dintr-un supermarket.
In Port Elizabeth am ajuns dupa 8. Gazda noastra ne urmarea aventura inca de anul trecut si ne invitase sa ne arate imprejurimile. Nu stiam nimic despre Bernard, cu atat mai mare surpriza sa aflam ca este unul dintre putinii oameni din lume care a terminat – nu doar o data – cea mai dificila competitie sportiva de anduranta din lume: Ironman. 3,8 km inot in ocean, 180 de km ciclism, 42,2 km maraton, doar numerele astea insirata sunt de ajuns pentru a intimida pe oricine. Dar nu si pe Bernard, care are in palmares zeci de triatloane si competitii de inot si doua competitii Ironman terminat cu timpi impresionanti: ceva peste 11 ore, cand recordul mondial depaseste 8 ore si limita este de 17! Astfel de performante impun disciplina si antrenamente dure, dar pentru Bernard, perfectionist si pasionat, un astfel de regim de viata este normal. Am petrecut cateva zile insorite cu un cuplu ‘de fier’, pentru ca iubita lui Bernard, Sharmyn, a terminat si ea de doua ori cu lauri faimoasa competitie. Exemplul lor de curaj si generozitate ramane unul dintre cele mai emotionante din calatorie.
Cu Bernard si Sharmyn
Port Elizabeth este al treilea port de cargo ca marime din Africa de Sud, edificat de-a lungul lagunei si fortului din 1799, dar botezat oficial abia la sosirea colonistilor britanici in 1820. Englezii au esuat la tarmul insorit, unde briza neimblazita framanta dunele. In prezent orasul formeaza, impreuna cu Uitenhage centrul industriei automobilistice din Africa de Sud, iar in golful Nelson Mandela se organizeaza an de an in aprilie competitia Ironman. Plajele pustii sunt minunate pentru picnic, asa ca ne-am executat, cu pui fript si o sticla de Merlot.
Putinele locuinte rustice care au supravietuit modernizarii sunt exploatate turistic
Zone de agrement si mall-uri chic sunt aliniate la litoral. De pe terasa unei cafenele cu wifi zarim comercianti ambulanti de suveniruri africane de duzina, denumite peiorativ – incepand cu Zambia – ‘curios’.
Nu degeaba Port Elizabeth este poreclit ‘Orasul prietenos’: un alt cuplu de motociclisti ne oferise gazduire dupa ce ne urmarisera calatoria pe advrider.com. Asa ca am luat cina impreuna, noi doi si Bernard la Terry si Dorianne, o seara prea scurta insa pentru cate lucruri ne-am descoperit in comun, pasiunea pentru natura si faptul ca Terry este unul dintre cei mai cunoscuti arhitecti din oras fiind doar cateva dintre ele. Dar Bernard planuise pentru noi o iesire la tara, pe ferma tatalui sau, care s-a retras la 73 de ani pe pamanturile parintesti, la cateva zeci de kilometri de Somerset East. De neratat! Ne-am suit pe cai: noi pe Tenere, Bernard pe un BMW R1100 S din anii 80’, si, dupa 150 de km de asfalt si o gustare cu fructe de cactus, am tras in fata domeniului Avon Heights.
Casa e plina de amintiri si obiecte pretioase: scaune pliante de serie mica executate pentru armata britanica in anii 30’, fotografii de familie, mobila vintage si o bucatarie cu un sarm inefabil
Printre micile comori de familie se numara si un Harley din 1932, unul dintre cele 1137 dintr-un lot produs special pentru armata britanica. Visul lui Bernard este ca intr-o buna zi sa redea viata ‘mostrului’.
Cel mai pretios secret este insa cascada de la ferma, un loc care iti taie rasuflarea. Am pus berile, taraneste, la rece in apa limpede ca cristalul si am incins un braai adevarat.
O gasca relaxata
Si cascada, care formeaza la baza mai multe locuri bune de baie
Tot ce e bun are si un sfarsit
Incheiat insa cu un drum pana la spitalul de stat in Somerset East, pentru ca tatal lui Bernard s-a renit intr-o piatra. Am asteptat trei ore sa ii fie suturata plaga, timp in care ne-am convins ca un spital de tara nu e departe de nivelul Municipalului din Bucuresti
