benin

Voodoo si nuci de cocos in Benin

Nu a fost deloc ceea ce ne-am asteptat. Am mers in Togo pentru revizie la moto si am ajuns sa stam acolo peste 3 saptamani pentru a lua viza turistica de Nigeria, asa ca nu ne mai ramasesera pentru Benin decat mai putin de 3 zile, cat sa traversam sudul si sa aruncam un ochi prin centru. Tobele Leo Vince au creat senzatie la frontiera pe care togolezii si beninezii o trec la picior, si unde la tarabele ambulante cu brochetes si plantain prajit lucreaza familii de refugiati din Delta nigeriana sositi aici de la sfarsitul anilor ‘90. Aveam viza de l’Entente inca din benin si la sugestia vamesului am decis sa nu mai aruncam 5000 CFA pe Laissez Passer pentru 30 de zile, in lipsa unei alternative mai ieftine pentru tranzitarea rapida a tarii. O decizie care s-a dovedit una neispirata, pentru ca la iesire ne-au luat in primire niste vamesi mai catolici decat Papa, care ne-au cerut 20000 CFA pentru a inregistra vehiculului. Am batut palma la 5000 CFA si asta a fost tot. Benzina e la 540 CFA/l in Benin iar drumurile sunt cam jale. Am trecut de muntii de branza “rosie” si niste kilometri dupa statiunea Grand Popo am tras la umbra intr-un fufu bar. Cu burtile pline si pofta de drum, abia asteptam sa ajungem in Ouidah


In sec.XVII Benin era inca divizat in multe principate conduse de cate un sef local. Inevitabil unul dintre acestia s-a impus, instaurand o dinastie sangeroasa in capitala Dahomey (azi Abomey). Instalati confortabil in palate in banco (chirpici), regii au hartuit in razboaie sucesive triburile vecine Yoruba din Nigeria si si-au vandut supusii pentru aurul portughezilor, englezilor, francezilor si olandezilor.  care pusesera bazele in Ouidah si Porto Novo unui comert infloritor cu sclavi.  Ouidah este azi o statiune relaxata cu drumuri frumos asfaltate si auberge-uri cochete, insa Route d’Esclaves, ultimul drum in Africa al sclavilor, a ramas in mod simbolic o pista de nisip. De-a lungul a 4 km de drum singuratic printre palmieri sunt aliniate fetisuri si monumente ca Arborele Uitarii. Sclavii trebuiau sa inconjure de trei ori copacul care se inalta odinioara pe acest loc, pentru a uita de familia si viata la care aveau sa nu se mai intoarca niciodata. Intre 1800 si 1900 au fost trimisi de aici peste 10000 de sclavi pe an, catre Brazilia si Caraibe, in special Haiti. Odata cu gastronomia robusta si un folclor unic, acestia au luat peste ocean traditia voodoo, recunoscuta formal ca religie abia in 1996.

Drumul de nisip se opreste la buza oceanului in fata Locului Fara de Intoarcere (Point of No Return), un monument cu aspect comunist, care invoca mai curand amintirea regimului marxist din anii ‘70, decat emotiile destinului dureros al scavilor. Locul – ultima imagine de acasa inainte de implacabilul drum la galere – pastreaza insa un are de solemnitate, in linistea si singuratatea oceanului care, dincolo de plaja pustie, umple orizontul. Privirea de ramane suspendata minute in sir dincolo de linia albastra dintre cer si mare.

La doi pasi de Point of No Return niste tineri volubili vand nuci de cocos, dintr-un soi pitic, cu nuci carnoase si parfumate. Decidem sa ne continuam drumul spre Cotonou pe Route des Peches. 42 de km pe plaja, insa cauciucurile cu crampoane fac diferenta. Doar mai putin de zece sate de pescari, cu bordeie traditionale din nuiele si vegetatie iscusit impletita bordeaza unul dintre cele mai frumoase si romatice drumuri pe care le-am parcurs in Africa. Suntem singuri si avem ragaz sa digeram emotiile de mai devreme. In lumina dulce a apusului nisipul pe care il ridicam in urma pare de aur.

Intr-un sat primim apa de baut de la un grup de pescari si schimbam cateva vorbe. Oamenii sunt sfiosi si calzi, ceea ce ne convinge sa cautam niste km mai departe un loc de campat pe plaja. Norocul calatorului ne poarta langa gospodaria sefului satului. Gratios si cultivat ne primeste cu voie buna si, dupa ce punem cortul intre curte si ocean, sporovaim pana in noapte. Buda este in scoala de peste drum si e chiar ok.

Dimineata fierbem ceai negru din Sri Lanka cu lapte pentru toata lumea si baietii mai tineri ne ofera cele mai bune nuci de cocos din viata noastra. Deja pescarii s-au insirat de-a lungul navodului si se lupta cu plasa plina de peste.

Inca de azi-noapte luminile capitalei Cotonou nu ne-au dat pace. Mai temperamentali si mai inclinati catre dezabateri intelectuale si politice decat vecinii togolezi, oamenii din Benin i-au facut pe colonisti sa denumeasca tara Cartierul latin al Africii de vest. Numele orasului vine de la expresia in Fon: “gura raului mortii”, aluzie la rolul covarsitor al Beninului in comertul cu sclavi. Portul in expansiune, infrastructura solida, cladirile moderne, piata labirintica si traficul infernal dominat de zemi-john (taximetristi kamikaze pe scutere chinezesti) compun un mozaic eterogen. Am contemplat nebunia dintr-o cafenea posh, unde ne-am rasfatat cu un cappuccino si wifi alaturi de lumea buna a orasului.

Obiectivul nostru era insa sa ajungem in Abomey, in inima tinutului Fon. Numai 140 km pana in capitala istorica a fostului regat sangeros, insa asfaltul e prost, gropile fara numar si camioanele multe si conduse fara cap de soferi isterici. Asta pe drumul principal, asa ca abandonam planul de a reveni in Cotonou pe o bucla alternativa si ranjim unul la altul cam fara chef la gandul ca vom face aceasta ruta plictisistoare si obositoare de doua ori. Palatele regilor din Abomey sunt bine marcate pe ruta pe care consultantii UNESCO au desenat-o in textura ravasita a orasului, insa constructiile in argila rosie si chirpici sunt fie intr-o stare deplorabila de degradare, fie restaurate cu atat de mult sarg, incat cu greu ai putea crede ca nu au fost proaspat ridicate. Asta ciobeste serios atmosfera “istorica”, si nu remarcam un interes deosebit al localnicilor in conservarea trecutului, ci doar in valorificarea acestuia. Spunem pas taxei exorbitante pentru vizitarea muzeului – amenajat in palatului temutului rege Benhazin, despre care se spunea ca isi oprea atacatorii prin puterea magiei voodoo – si colindam tarabele cu fetisuri din piata mare.

Voodoo vine de la vodun, care inseamna ascuns sau misterios in Fon si Ewe. Credinta voodoo s-a amestecat in timp cu precepte aduse in Caraibe de misionarii catolici. Voodoo este o parte integranta a vietii de fiecare zi in Togo si Benin. Piata de fetisuri este farmacia voodoo de unde credinciosii cumpara papusile de lemn sau calabas si amuletele din animale mumificate (gri-gri) la indicatiile preotului juju. Ceremoniile necesita de multe ori consultarea spiritelor celor decedati, care sunt invocati si imbunati cu ofrande de alimente sau animale domestice. Asa cum noi toleram vulgarizarea istoriei pentru a vinde brandul Dracula, guvernul marxist a contribuit la proasta intelegere a unei traditii religioase care a fost abandonata exploatarii hollywoodiene. Va lasam in compania gri-gri-urilor si a unui biet cameleon pe care un baiat fara scrupule ar fi fost incantat sa ni-l vanda pentru nici 4 Euro.

In mai putin de 24 de ore urma sa intram pentru prima data in Nigeria, despre care auzisem atat de multe de rau, insa nimic nu ne-ar fi putut pregati pentru ceea ce va urma.