kenya-equator

Vremea o ia razna in Kenya

Kenya 10 – 27/06/2012

Multumim d-lor politisti, pentru ca ne lasati sa intram. A 20-a frontiera africana trecuta fara carnet de passage si fara probleme, de o motocicleta cu romani la bord. 50 de dolari pentru 30 de zile de om, 20 pentru 30 de zile de masina. ‘Nu ti-e frica de animale salbatice?’, m-a intrebat vamesul. ‘Nu, prietene, sunt Mowgli de Romania’, i-am raspuns eu in gand. Dar nu era vreme pentru stat la taclale, soarele urma sa apuna in 40 de minute, si ne aflam in vecinatatea parcului national Tsavo, populat de elefanti si lei. Asa ca pe primul petec plat de pamant ne-am asternut cortul si in doi timpi si trei miscari aveam adapost pentru noapte. Patru kenyene s-au oprit sa chicoteasca la straini si la calul lor de metal. Pauline avea extensii buclate si gropite dulci, Ruth nu rupea aproape deloc engleza, Janet radea intruna, iar Beatrice avea o camasa roz si un zambet de milioane. ‘Nu vreti sa veniti la mine acasa?’ ne-a oferit ea. Ne-am uitat unul la celalalt – unul din bonusurile aventurii moto in Africa e sa petrecm timp cu localnicii. Dar eram mult prea obositi, si deja instalati pe cea mai buna suprafata posibila. Iar in cateva minute urma sa se innopteze. ‘E departe rau?’ a intrebat Ana. ‘E colea’, a aratat o fata in directia tufelor de la marginea drumului. ‘Si puteti sa faceti o baie’. Acum, pe bune, cum sa refuzam asa ceva? Ne-am strans catrafusele, si am pornit: Ana pe jos cu fetele, eu pe moto. Pana la casa lui Beatrice fetele au ras in continuu, toti cei 2,5 km. Satenilor care ramaneau muti de uimire la vederea noastra le-am fost prezentati ca ‘musafiri’. Uite ce culcus adorabil am primit in satul Timbila, pe raul Lumi. Gazdele noastre ne-au spus ca elefantii si leii vin adesea pana la gardul de flori, dar, hakuna matata, daca lighioanele vin peste noapte o sa aiba ei grija de noi, si le vor indeparta batand in oale si cratiti.

Beatrice are 28 de ani si vine din Mombasa. O mai cheama si Mwanaidi, numele ei traditional. Casnica, dar si femeie de afaceri: cumpara ardei gras de la tarani si il duce la piata. Cele doua fetite, Eunice (8) si Faith (3) sunt singurii copii pe care ii va avea, pentru ca acum a trecut pe anticonceptionale, ca mai toate prietenele ei. Bea ne-a gatit kitere (sau ghitere), felul kenyan cel mai raspandit, practic fasole cu porumb. Dupa ce am impartit toti trei un blid, ni s-a adus o galeata de apa pentru dus, pe care l-am facut in curte. Familia are televizor, laptop, chiar si un stick pentru internet, asa ca ne-am uitat impreuna la ‘Megastar Kenya’ si am sporovait una-alta. Era minunat. Pentru ca am mentionat ca ne place chapati, dimineata Beatrice a dat fuga la magazin dupa faina, si i-a aratat Anei cum sa le coaca.

Sotul lui Beatrice, Gadiel, s-a nascut pe un pat de frunze de bananier, asa ca mama lui i-a pus numele Madundu, ceea ce inseamna chiar asta. Am aflat ca Gadiel este adjunctul sefului de sat, iar el si-a dorit cu tot dinandinsul sa faca o poza in uniforma oficiala.

Bea’s husband, Gadiel was born on a bed of banana leaves, which inspired his mother to also name him Madundu (which means banana leaves). He turned out to be the village chief deputy, so he insisted on taking a photo in his official uniform. 

Gandeste-te ca am avut de-a face cu zeci de oameni ca Gadiel in Zair, Camerun, Nigeria. Uniforma, armele, barierele cu tepuse intimideaza, dar multi din oamenii astia, ne-am dat seama de mult, sunt familisti, cu frica lui Dumnezeu, ca si prietenul nostru kenyan. In comuna Taveta, ca in majoritatea teritoriilor rurale din Kenya, SIDA si saracia fac ravagii. Multi oameni prefera mariajul traditional, pentru a evita sa plateasca dota, si asta incurajeaza libertinajul sexual, facand futile eforturile de a limita explozia demografica si a contaminarii cu HIV.

Am downloadat pozele in laptopul lui Gadiel si am imprimat cateva. Dupa ce ne-am baut ceaiul cu lapte (chai maziwa in swahili), ne-am luat cu regret ramas bun. Trebuia sa ii dam bice pana in Nairobi, unde urma sa aflam daca mai aveam vreo sansa la viza de Ethiopia, sau nu.

Nu demult mergeam pe drumuri similare in Mozambique. Un praf rosu, incins si adanc, asternut pe hopurile de pamant care taie in doua o padure aproape neagra de verde.

Curand am lasat in urma ultima coliba de chirpici. Animalele salbatice insa tot nu s-au aratat, asa ca am prins viteza.

Abia la asfalt a aparut prima zebra, apoi a doua si a treia si tot asa, bietele animale molfaind prin pungile de gunoi care aliniau drumul.

Parcul Tsavo e traversat de cea mai aglomerata artera din Kenya: autostrada Mombasa. Nenumarate camioane duc marfa din port in interiorul continentului. Noroc ca am avut de tranzitat doar 50 de km de nebunie. O cladire abandonata ne-a atras atentia, asa ca am tras pe stanga sa exploram nitel.

Structura bine executata, detalii faine, spatii interesante – candva acesta a fost probabil un restaurant de succes. Pe atunci animalele inca nu fusesera alungate de om, si carciuma asta era o oaza in pustietate.

Cum am inceput sa urcam catre platoul de 1660 m unde este situat Nairobi, aerul a inceput sa devina mai rece si mai aspru. In uimitor de moderna capitala am ajuns in plin ambuteiaj. Intr-un fel ne aduceam aminte de Lagos, dar aceasta era o versiune mult mai spalata si mai disciplinata a naucitoarei metropole nigeriene. Numele Maasai al orasului era candva Enkare Nairobi, adica ‘apa inghetata’. In fosta mlastina, inginerii britanici si muncitorii africani si indieni de la caile ferate au instalat la sfasitul sec. al XIX lea o  tabara de lucru. Treptat, tabara a devenit oras, apoi capitala, dar climatul a ramas la fel de neprietenos. Desi ne aflam la cateva sute de km de ecuator, pentru ca venisem odata cu iarna, nu erau mai mult de 14-15 grade. Macar iarna nu ploua. Dar cum vremea se schimba peste tot in lume, nu am avut noroc, si a turnat aproape in continuu. Crede-ma, sa dormi in frig intr-un cort umed, pe pamantul care musteste de apa, nu e de gluma. Uite cine a aparut sa ne inveseleasca:

Daca intr-un an abia intalnisem alte 7 echipe de calatori, dintre care toti, in afara de doi, erau deja la casele lor, in Nairobi eram dintr-o data coplesiti de numarul mare al strainilor. Curtea in care campam era plina pana la refuz cu masini, camioane, motoare, spatiile comune zumzaiau de backpackeri. Era aici chiar si un muzician nomad din Japonia. Yusuke a calatorit cu transportul in comun pana in Kenya, unde s-a hotarat sa isi ia o bicla. Muzica lui, in care povesteste despre oamenii pe care ii intalneste pe drum, ne-a resuscitat inspiratia pentru propria noastra ‘cautare’.

Unul din cantecele despre Mongolia parca ne-a citit gandurile:

‘Du-te/ Du-te mai departe/ Pana cand aerul/ Este nou

Si ajungi intr-o alta lume’

Asculta-l pe Yusuke  

Ne-am ocupat si de motocicleta

In Mozambique, taiasem un schimbator de viteze de scuter chinezesc in locul celui stricat. Inca se tinea bine.

Am avut de alergat si pentru vize: Ethiopia si Sudan. Multumita ambasadei sudaneze, a trebuit sa depistam misiunea romaneasca, pentru o scrisoare oficiala. Ocazie cu care i-am cunoscut pe Cristian si Antonia Diaconu, oameni extraordinar de calzi si ospitalieri.

Nu am putea multumi indeajuns romanilor care ne-au primit, sfatuit si ospatat cu mancare ca acasa.

Vizele au mers mai usor decat ne-am fi asteptat. E adevarat ca multa lume e refuzata, dar cu povestea noastra cu traversatul Zairului din cauza Angolei imposibile am cucerit increderea consulului, asa ca in cateva zile aveam stickerele in pasapoarte. In viata insa, daca castigi, mai si pierzi; dupa 50,000 de km in Africa, prima pana!

Un motociclist kenyan ne-a urmarit povestea pe advrider si a vrut sa ne cunoasca. Am iesit cu Geoffrey la un festin kenyan, adica ‘nyama choma’. Adica gratar in swahili.

Am sacrificat animalul

Si cateva legume simbolice: banane prajite si varza

Gasca noastra eclectica: noi, Geoffrey, Jack, Andrew, Kaizer si Joe.

Jack Rooster este DJ. Asculta aici un playlist:

Joe Barasa este ilustrator la Shujaaz.FM, o revista de comics editata in sheng (jargonul tinerilor), Shujaaz inseamna in swahili ‘eroi’. Shujaaz.FM constuie o serie de povesti centrate pe un personaj care promoveaza spiritul pro-activ in randul tinerilor. Comunicata in diferite medii online, print si radio, Shujaaz.FM este gandita sa mobilizeze si motiveze tinerii din Kenya.

Era musai sa plecam din Nairobi, indiferent de vreme. Plouase oricum toata ziua si toata noaptea dinaintea plecarii, eram infrigurati la maxim, iar in cort totul, de la saltele la sac de dormit, era ud. Am zvantat ce am putut, dar abia am iesit din oras ca am avut a doua pana de cauciuc.

La cateva minute dupa ce am rezolvat problema a dat potopul. Nu aveam ce face: nu se vedea nimic din faimoasa panorama catre valea marelui rift, aerul era rece si ploaia necrutatoare. Ce rost ar fi avut sa incercam sa facem poze la ceva ce nici nu vedeam cu un aparat stricat? Abia in Naivasha ploaia s-a mai calmat si am oprit la o baraca cu ceai si gogosi. Cred ca ceaiul ala ne-a salvat de la hipotermie. Ne-am pus cortul pe malul lacului, si toata noaptea hipopotamii au mormait si molfait la iarba.

Daca in Congo a fost greu sa mergem zile intregi in ploaie, macar apa nu era bocna. De data asta insa, era si foarte frig, asa ca am hotarat sa ne scurtam vizita, ingraduind o oprire scurta la colonia de flamingo de pe lacul Naivasha.

Sa nu crezi ca asta e vreo rezervatie sau asa ceva. Lacul Naivasha, desi e unul dintre putinele cu apa dulce de-a lungul Vaii Riftului, este un dezastru ecologic. Horticultura il ucide treptat. Fermele de flori pompeaza apa din lac si deverseaza pesticide in habitatul unor specii amenintate cu disparitia. Colonia de flamingo a scazut la un procent infim din cele cateva milioane de exemplare de odinoara. E ciudat sa te gandesti la asta atunci cand cumperi un buchet de trandafiri in Europa, nu-i asa?

Imprejurimile Naivashei contin inca o populatie sanatoasa de antilope, porci salbatici si zebre. Am petrecut restul zilei trecand ecuatorul de cateva ori

Lacul Elementeita are apa sarata, dar e la fel de putin protejat ca si Naivasha – odinioara si aici existau flamingo

Ultima nyama choma, cu garnitura de kenyegi (piure de cartori cu spanac si porumb)

In zona muntelui Kenya am vazut ca se apropia iar furtuna

Nici gand sa ne oprim in Nanyuki: ploaia ar fi venit de buna-seama, asa ca i-am dat bice, sa parasim muntele si vremea proasta. Spre noapte am ajuns intr-un sat unde oamenii se adunasera la ceai in jurul singurului televizor, la un film kung fu. In mod miraculos, am gasit si un loc sa dormim pe gratis, in curtea unui hotel inca in santier. Nu exista dus, doar niste toalete infernal de murdare, doar oamenii erau extrem de draguti si ne-au adus chiar hartie igienica. Si pentru ca hotelul nu era inca gata, am avut liniste sub cerul in sfarsit fara nori.

Asfalt uscat dupa doua saptamani de ploi si frig – viata era din nou frumoasa, chiar daca ne indreptam catre temutul drum Marsabit – Moyale, cosmarul overlanderilor de pe ruta de est. Bucuria a tinut inca 140 de km dupa Isiolo, si am sarbatorit cat de des s-a putut, cu clasicele gogosi si ceai.

Pentru ca o gasca de vulturi isi luau pranzul, le-am urmat exemplul. In tufe, plin de suricate.

Furnicarul asta fusese probabil victima unui autovehicul, dar vulturii erau macelari profesionisti

Cum am intrat in tinutul Samburu s-a terminat si asfaltul, si a inceput nebunia. Corugatiile sunt atat de dese incat chiar si la viteze mici simti cum geme fiecare centimetru de motocicleta si om.

Peisajul insa e superb: muntii ca niste naluce la buza campiei care e inghitita incet incet de desert. Putine colibe, dar nu putini oameni, spectaculos investmantati cu bijuterii in cele mai stralucitoare culori. Din pacate toti alergau sa ne ceara apa sau bani, si nu aveam decat jumatate de litru ramas pentru noi doi. Ajunsi in sfarsit in Marsabit, ne-am continuat drumul catre vest, prin desertul Chalbi. Eram asteptati in Maykona pentru o vizita de una-doua zile, dar imediat dupa ce am iesit din oras situatia e devenit dramatica.

Ne aminteam raportul lui tsiklonaut de pe ruta Turkana, si drumul asta incepea sa arate cam la fel. Portiunile cele mai bune erau dure, dar atat de pline de corugatii incat simteam cum ne dezintegram molecula cu molecula. Restul drumului era un carusel imprevizibil, un strat gros, instabil, de pietris si bolovani. Pe alocuri ne trezeam in mijlocul unui banc de nisip, sau in ceva ce ar putea fi descris ca o mlastina de pietre. Un vant uscat si fierbinte matura pustietatea pe care abia daca se zarea o umbra.

In 30 de km eram rupti de oboseala si bausem ingrijorator de multa apa. Nu aveam nici o sansa sa ajungem in Maykona pana la lasarea noptii. Si ca sa ajungem in Ethiopia, ar fi trebuit ca in dimineata plecarii sa facem, pe langa cei 250 de offroad dintre Marsabit si Moyale, inca o data acesti 75 de km de iad. Ce rost avea toata nebunia?

Ne-am racorit creierii la umbra – si am cugetat drept

Asa ca noaptea ne-a gasit inapoi in Marsabit, campati in curtea colegiului tehnici catolic, la cina si telenovele venezuelene cu gazda noastra, parintele Francisc.

Bucata Marsabit – Moyale nu a fost pe masura legendei

Sigur, nu ne-am oprit sa facem poze pe portiunile cu adevarat dificile, care semanau cu drumul prin desertul Chalbi. Pietris profund, pe alocuri amestecat cu nisip, dar numai pe circa 50 de km; pentru ca chinezii, la un moment dat eliminati din proiect, au revenit in forta si cilindreaza zi si noapte. Deviatiile sunt obligatorii pentru a menaja vehiculul,  in rest trebuie sa stai cu ochii in patru.

Ne-au depasit vaste turme de camile si oi manate de nomazi Borana

La un foarte rezonabil 2 p.m. ajungeam in oraselul Moyale. Supravietuisem greului, in circa 6 ore si jumatate. Nu e asa de simplu pe cat ar reiesi din ce am pozat noi, dar nu e nici atat de groaznic precum se spune.

Urma sa platim amarnic insa aroganta de a ne crede trecuti puntea. Dupa ploi, frig si desert, ne indreptam catre muntii etiopieni, in miezul torentilor.