georgia-svaneti

Castele de vrajitoare pe taramul zanelor

Urmeza o serie de cinci ace de par. Unele sunt la deal, unele sunt la vale. Mergi usor, da? imi zice Ionut. Dumul nu arata incurajator, dar e uscat.

In dimineata asta suntem singuri pe munte. Ionut e in elementul lui.

Eu continui sa crosetez pantele in ritmul meu greoi. De cand am plecat pe doua motociclete, m-am gandit de mai multe ori ca ar fi fost poate mai fun – cel putin pentru Ionut – daca am fi fost mai apropriati ca nivel de experienta si stil de mers. Dar ma straduiesc sa imi infrunt lasitatile si fricile (si sentimentul de vinovatie ca sunt the party pooper), iar el ma asteapta, rabdator, sa imi capat increderea de sine necesara pentru a profita mai mult de acest voiaj. Desigur ca nu e totul pe roze. Avem momente in care mai sar si scantei, ceea ce face parte din normalitatea acesti anormalitati. Cred…

Mirosul de pin ma patrunde. E ca o cafea tare: ma trezeste instantaneu si imi da curaj sa tai mai repede cele doua curbe dulci care ma separa de Ionut. Aproape ca nu imi tremura deloc picioarele cand cobor si fac o poza.

Mi-e sete, ii spun lui Ionut, si scotocesc cupa sticlele de apa legata in spate. Iar a cazut una? Intotdeauna asta e un motiv de galceava… ne scoate din sarite pa amandoi sa irosim atata plastic pentru pretiosul lichid pe care il ofera gratis muntele. De fapt astea sunt micicle supape prin care mai depresurizam si noi tensiunile acumulate: oboseala fizica, stresul emotional. Dar astea sunt detalii. Cea mai buna metoda pentru a ne limpezi mintea si intinde muschii este tot pe sleauri si prin balti. Nu stiam ca noroiul are un efect terapeutic chiar daca nu e aplicat direct pe piele…

Sa mai repet ca nu se compara cu nimic sentimentul de implinire dupa ce trec de cate un gropan in care imi fuge spatele, deraiez, dar tin ghidonul si ies? E prea misto, si nici mainile nu ma mai dor, si la tample sunt zane care imi susura ode de lauda. Dar nu te imbatosa cu succesele tale de doi lei Ano, abia ai facut cativa kilometri de pamant, si aia cu viteza melcului. Cat mai avem? il intreb pe Ionut. Vreo 17. Wow, am trecut de jumate. La fix sa inceapa ploaia.

Dar cerul doar se incrunta. Daca mariti pasul, va iert. Uf, o sa incerc sa ma grabesc, poate il prind pe Ionut din urma.

Curbele astea i-ar pune oricui un zambet pe fata. Iar eu ranjesc in casca si din cand in cand scot cate un “uau!”. Din pacate mufa de la microfonul lui Ionut s-a rupt acum cateva zile, si nu mai avem cum sa ne impartasim unul altuia emotiile drumului. Dar sunt sigura ca si el se simte grozav, in acest taram de zane, cu turnuri de piatra plamadite de om care se ivesc in zare, printre cele incretite din carnea naturii.

Dupa doua ore de tocat marunt piatra cu piatra si sleau dupa sleau, trecem in sfarsit printr-o asezare: un catun de cateva sate si un birt, in fata caruia barbatii o ard la bere si incarcat saci cu ceva intr-un camion. Camionul insa nu o sa ajunga prea curand in vale, pentru ca se apropie ploaia. Asa ca oamenii sunt mai preocupati de noi, si chiuie si saluta, in timp ce noi trecem cu un semn rapid, prin malul puturos, imbacsit de balega si… da, sticle de plastic turtite. Afara din sat, urmeaza o portiune mai plata, care traverseaza un palc de copaci. Aici pamantul e mai moale si apa de ploaie a stagnat in balti mincinoase. Unele par de-o palma, si ajung sa imi inghita aproape toate roata fata. Altele imi dau ghimpi in inima, si abia daca starnesc cativa stropi. Imi place!

Inca o jumatate de ora de relache pe plat, si incepem iar sa urcam. Pamantul batatorit a fost inlocuit de pietris, iar copacii sunt o amintire. Asta inseamna ca am cam scapat de noroi, dar si ca prapastia in care bubuie raul e tot mai adanca. Mergem pe buza ei, ca nu avem pe unde: drumul nu are nici 3 metri, si cel mai misto e cand ne intersectam cu cate o masina. Normal ca soferii georgieni – mai putin obisnuiti cu motociclistii – asteapta sa ne dam noi la o parte, inghesuiti la limita dezastrului intre sant si abis, ca sa treaca ei, 4 pe 4. Mai avem 5 kilometri! anunta Ionut la urmatorul popas. Pe care il facem ca sa luam o gura de apa si sa ne frecam cefele amortite. De data asta amenintarea devine certitudine: picura! In cateva minute drumul supureaza. Mergi prin santurile cu apa, imi indica Ionut, si imi dau seama repede de ce. Pe acolo noroiul se dezlipeste mai usor de pe roata, si trec fara voblaj. In fata hohotul apei anunta o manevra dificila. Nu e de mine. Raul  – cu care mergem de ieri, pe care l-am traversat pe seara, ai carui zeci de afluenti (paraie si paraiase marunte) ne-au tot taiat calea de dimineata – primeste, de-a curmezisul drumului, forte noi. Suvoiul de apa se pravaleste de pe munte, spala drumul si se arunca in vale, lasand in urma o poteca de cateva palme. Ma incumet sa trec pe picoare, iar cavalerul meu o face calare.

Ploua bine. Bafta mea – dar dupa versantul asta ajungem, ma incurajeaza Ionut. E un pic dupa pranz, si ne-a luat si foamea. Jumatate de kilometru mai sus, muntele se da la o parte ca o perdea cenusie, si ca prin farmec rulam de dealuri molcome, de lut. Poteca se ingusteaza, apoi devine mai ampla, cat sa iti poti alege in voie trasa. La poalele dealului se vede comuna Ushguli. Am ajuns! In spatele turnurilor svane privelisteaza ramane de basm: numai zapada vesnica si cer.

Spre ghinionul nostru, aerul e vanat, ploaia bate piezis si imaginea celor trei sate care compun Ushguli ramane, cu tot farmecul, amentintatoare. Un loc necucerit. Gandul asta mai bine nu-l gandeam, va sa fie de rau augur… Ultimul sleau: noroiul luceste ca oglinda, si am o ezitare. Sa il las pe Ionut sa imi duca mobra peste? Ma incumet, si in varf de panta, de bucurie ca am iesit, ceva nu-mi iese la calcul. Poate mi-a lipsit momentul ala de incredere in om si masina, poate mi-a scapat ceva mai mult gaz… intr-o clipa ordinea fireasca a lucrurilor se muta cu susul in jos. Levitez cu picioarele in aer cat sa imi amintesc scena in care lui Knoxville de la Jackass mobra i se infige in cadere fix intre picioare, la mostenitori. Dar eu am noroc, si lovitura e scurta, si usoara. Pe o rana, in noroi, il astept pe Ionut sa ridice fierul de pe mine. Nu ma doare nimic. Dar imi crapa capul de ciuda. La ultima balta! La intrare in sat! Nici ca se putea rusine mai mare!

De abia dupa ce ma ridic de pe jos si vad bucatile de oglinda, fairingul crapat, parbrizul spart si totul imbibat in noroiul asta mizerabil, imi dau drumul si la lacrimi. Ca un facut, in clipa in care mi se umezesc ochii, ploaia se transforma in grindina…

Bun! O sa lasam comentariile tehnice despre cat ar fi trebuit sa reziste fairingul la impact: asta e prima cazatura pe bune, si as zice ca suprafata a fost dintre cele mai ingaduitoare. Nenea svan care s-a hotarat sa nu mai lupte cu vremea si sa isi lase gradina in pace, ne priveste mirat. De unde om fi aparut, parca ar zice, si asta imi vine si mie sa spun la aparitia, parca si mai neverosimila, a tanarului calare si cu mobil la ureche.

Cat Ionut duce DRZ-ul in sat – pentru ca eu sunt cu nervii nitel zdruncinati – am vreme sa admir cloaca in care am esuat sa marchez o victorie. Dar nu e dracul chiar atat de negru: ar trebui sa ma simt mai bine pentru ca am condus pana aici, chiar daca am luat gura de pamant pe linia de finish. Grindina insa nu imi face favoruri, ultimul gand inghetat in minte este… de oftica.

Orebecaim un timp dupa o gazda: rupti, uzi, zgribuliti si suparati, nu prea ne arde sa plantam cortul in noroi, laolalta cu porcii care nici ei nu ni se mai par asa simpatici. E clar: nu ne prea arde de nimic. Svanii ne masoara intrebator, batem la usa a doua case, negociem in rusa amestecata cu romana, ne hotaram, apoi ne razgandim, si intr-un final gasim ce ne trebuie. Etajul gospodariei lui Tico a fost transformat in casa de oaspeti. Ne caram bagajele fara un cuvant. Argumentul hotarator este soba din care iradiaza caldura catre antreu. Si nevasta lui Tico, care ma intreaba cand vrem sa mancam: super, in cealalta parte ne-au spus ca pe la 8 ar fi sanse, si noi nu am pus nimic in gura de la 9 dimineata. Cazarea in Ushguli e all inclusive, iar noi vom plati aici 30 de dolari pentru amandoi. Nu e ieftin, dar asta e. Intre timp m-am dezmortit, si a inceput criza de ipohondrie. Vezi tu, eu sunt un om sanatos tun de fel, nu racesc, nu ma tai, nu cad. Si acuma… hmm… parca ma dor coastele. Le-oi fi crapat, imi zic inveninata si las dusul fierbinte sa-mi aline gandurile negre, si foamea. Dar pe masa ne asteapta salate de legume, o tocana de carne, matsoni, ceai, paine, dulceata, unt, halva. Dupa un ceas sosesc in pensiune si cuplul format dintr-un irlandez, Callum, lucrator social in Dublin, si Hakan, originar din Turcia, profesor de stiinte politice in Glasgow. De fapt intalnirea de mai devreme cu ei a fost al doilea argument pentru a ne caza aici: baietii sunt super simpatici, inteligenti, umblati si ne dorim sa putem conversa cu cineva mai departe de rudimentarele saluturi in rusa. Hakan cunoaste Romania, pe care a studiat-o pentru doctorat. E interesat de arhitectura – ca premisa a elaborarii oricarui context social – si stam toata seara la taclale. Callum si Hakan au ajuns aici cu un prieten, Khaha, care lucreaza in Tbilisi, intr-un NGO implicat in protejarea mediului. Sefa NGO-ului l-a rugat sa ii aduca pe cei doi in Svaneti. Si cum Khaha se stia cu Tico, au venit impreuna aici. Poza cu gasca e de a doua zi, dar e buna si asa.

Cum bate noaptea si culmile inzapezite dispar in bezna, vine si adevaratul leac pentru ziua asta grea. Bucuros ca are casa plina, Tico da semn sa inceapa supra! Am citit despre aceste bairamuri georgiene, dar nu speram sa participam la unul pe bune, pentru ca se vede ca oamenii nu o duc usor in tara asta. Dar uite ce karma buna pe capul nostru!. Masa se acopera de bunataturi – salatele de mai devreme, sulguni si unt de casa (mai devreme gazda exact cu asta se ocupa), votca – cum altfel – si  ceea ce va deveni in urmatoarele ore motivul adevaratului dezastru al zilei: o carafa inalta si larga la gura, plina ochi cu un tulburel misterios.

Pentru Georgia! incepe Tico sa toasteze. Hait, asta e ritualul: la o supra, stapanul casei, sau un toast-master desemnat, toarna in pahare, apoi toti mesenii cinstesc, sorbind vinul pana la fundul paharului. Pentru pace! striga Khaha. Si dai! Pentru prietenie, spune Tico, si iara paharele sunt pline cu lichidul purpuriu si gust acrisor. Vinul e naspa, dar tare. Asa ca dupa trei pahare m-a si luat de cap. Pentru Ana! Hac! Pentru Ion! Hac! Pentru Khaha! Hac! Pentru… Si tot asa… De la un moment dat insa doar ma prefac ca beau: imi inmoi buzele discret si inchin, doar doar oi scapa. Nu de alta, dar pe branci nu as reusi niciodata sa urc  scarita de vapor care leaga salonul de orgii de etaj.

Pentru Georgia! striga cat il tin rarunchii Tico, care a dat pe gat nenumarate pahare. A, carevasazica deja o luam de la capat. Intre timp carafa nu apuca sa se usuce; o mana dibace o umple la loc, si aceeasi mana umple paharele mesenilor. Georgienii astia sunt tari: cu noi la supra e si profesoara de matematica, dar e clar ca si ea a pierdut sirul paharelor. Doamna profesoara (in stanga imaginii), Khaha si Tico isi dau drumul la glas, si nu mult trece pana cand se incinge dansul. Ce s-a intamplat mai departe a fost sters de aburii alcoolului. Sau merita tinut, din bun-simt, sub tacere 🙂

Cert e ca am dormit bustean. Nu tu durere de spate, nu tu junghi in coaste, nu tu inima amara. Bineinteles insa ca nu am scapat fara o migrena de toata frumusetea la micul dejun. Sa ne fie invatare de minte! Cu ochii in zarea incredibil de ascutita si la svanurile incredibil de tocite, mai ca uitam de mahmureala. Ionut ma scoate din nou la plimbare prin cetatea de zane:

Ionut: In Occident tanjim dupa asemenea vestigii. Aici casele fortificate ale svanilor au ajuns un contur al gloriei de odinioara – o barna de lemn sugereaza o structura de rezistenta pentru un pod daramat, un morman de pietre daltuite ar fi putut fi candva o prispa. Spre est locuintele moderne – unele cu dus in casa, precum are si gazda noastra, Tico – au virusat tesutul istoric. Turnurile abia se mai zaresc printre stresinile de tabla, intesate de burlane si rufe puse la uscat, ingramadite de semnele scrijelite care anunta o explozie in oferta turistica. E bine ca oamenii au reinceput sa vina in Upper Svaneti, e bine ca satele se trezesc din amortire si ca tendinta naturala a omului sarac de la tara de a zidi fara discernamant, nou peste vechi, sa fie indrumata. UNESCO a declarat Ushguli sit protejat, si pe drept cuvant. In toata valea fermecata in care unele dintre cele mai inalte varfuri caucaziene se bat in semetie cu unele dintre cele mai interesante expresii ale arhitecturii vernaculare, Ushguli e rege. Aici e cea mai mare concentratie de structuri bine conservate, aici a dainuit un exemplu coerent de urbanism svan. Urcam aleea plina de gunoaie prin care se patrunde in aceasta cetate de basm. Si ne trezim intre castele de vrajitoare…

Ne-am obisnuit sa fim intampinati de ciobanestii caucazieni, irezistibili de frumosi. Mosul asta abia daca ne mai simte mangaierile.

In cetate e liniste. Studiile arheologice si etnografice de pana acum au fost sporadice si precare: datorita interventiilor recente, e greu de stiut cat de vechi sunt cladirile acestea si o judecata de stil e prematura. Structuri fortificate similare exista si in afara zonei Svaneti, dar aici a inceput totul. Unele case sunt inaltate pe pivnita, un gest firesc intr-o zona care e bucura de precipitatii abundente tot anul. Iarna mijlocul de transport preferat este sania de lemn.

In secolele recente a fost construita si o bisericuta. Georgienii sunt printre neamurile care au adoptat cel mai recent crestinismul si sunt in majoritate ortodocsi. Ca in toate formele de arhitectura crestina timpurie, planul este circular, iar spatiul interior este conceput sa ramana aproape neiluminat; lumina in acea vreme era ceva sacru, destinat doar celor alesi. Mai sus, cocotat in deal, inca un turn, care nu are adosata o locuinta. Probabil un punct de observatie si orientare. Cineva mai instarit a ajuns chiar sa aiba aici loc de veci.

De sus, valea celor trei sate ingemanate arata ca un Lego din lada bunicilor: ciobit, mancat de patina, dar plin de farmec.

Strazile din vale sunt desigur populate de vaci, oi si vedeta postului trecut, porcul si simpaticele sale progenituri.

Pozele urmatoare sunt facute in gluma, ca un raspuns pentru multi cei care ne intreaba unde sunt imaginile cu noi. Da, asta e dovada, am fost aici, pozele nu sunt furate de pe net 🙂

Inapoi in cetate, calea ne e blocata de Domnul Tap. Parca ar sti ca i-am pus gand rau laptelui neveste-sii. Sorry, bro’, dar avem o pasiune justificata pentru sulguni!

Mai tarziu stam de vorba cu Khaha. CENN, organizatia la care lucreaza, este implicata si in proiecte care includ Svaneti. Am putea cumpara o casa aici? intrebam. Intrebarea este pusa mai departe localnicilor, si este primita cu o ridicare din umeri. Toate familiile, inclusiv parintii lui Tico, Shura – mama si Tabit, tatal, au mostenit cate un turn. Nepotica nici nu stie ce zestre are!

Unii si-au facut casa noua peste sau langa mostenire, altii o lasa in paragina. De cand UNESCO si a bagat coada au fost introduse regulamente mai stricte: oamenii nu au voie sa intervina asupra cladirilor vechi, decat in anumite conditii. Asta inseamna ca, chiar daca nu exista bani pentru a restaura cum se cuvine, macar nu se mai strica ceea ce a supravietuit razboaielor, rusificarii, globalizarii. In peisajul asta divin, armonia – asa stirba – a satelor svane, ne taie respiratia. Fara indoiala este unul dintre cele mai frumoase locuri in care am calatorit vreodata!


Vizualizaţi 2013 – Georgia pe o hartă mai mare