Sahara se intalneste cu Atlanticul in Nouadibou

Pescarusi in Cap Blanc, Nuadibou

Suntem in 13 iulie si ajungem la prima frontiera la ora 13. Vama si politia marocane – 4 filtre – nu pun probleme. Dincolo de bariera se termina brusc asfaltul si intram in “no man’s land” – circa 3 kilometri de drum de nisip si pietris, pe care rulam cu 20 la ora, orientandu-ne dupa epavele de masini abandonate prin desert. Frontiera mauritaniana, cu imbulzeala de negri incarcati de bagaje care par formate din gunoaie, cu vanzatori dubiosi si insistenti de asigurari si cu un soare parca mai nemilos, anunta o alta lume. Insa baraca de politie e echipata cu tehnologie de top pentru scanarea pasapoartelor si in mai putin de o ora rulam spre Nouadibou. Drumul merge paralel cu traseul celui mai lung tren din lume, in care se transporta minereu de fier pana la portul mineralier din Nouadibou, iar ultimul vagon e de obicei ticsit de calatori. Desertul se intinde cat vezi cu ochii, cu dune care aici sunt alb-cenusii; am uitat de cate zile nu am mai vazut un copac sau un petec de iarba.

Zona – minata in perioada de conflict teritorial dintre Maroc si Mauritania – nu a fost curatata complet, si din loc in loc mai vedem semne care avertizeaza sa nu iesim de pe asfalt. Intrarea in orasul asezat in Golful Levrier, pe o peninsula asemanatoare cu Dakhla, e cam panica: paranoizati de caldura si de lumina orbitoare reflectata de nisipul omniprezent, obositi dupa mai mullt de 1500 de km prin desert, traversam nauci o strada decupata printre magazine si ateliere de tot felul, mormane de gunoaie si inevitabilul magar mort. In mai putin de o ora insa, incepe sa se risipeasca “ceata”: este infirmat primul zvon de pe net, gasim usor Societe Generale si un bancomat functional, apoi un telefon public de unde sunam la contactul nostru in Nouadibou si atacam tarabele salvatoare pline cu mango din Mali, la 2 lei kilul. Cu ajutorul unui prieten, am luat legatura aici cu o familie de romani. Stabiliti in Mauritania de 20 de ani, cu un copil care ne cucereste de prima clipa cu inepuizabila energie de spiridus al naturii si frumusetea chipului bronzat, romanii vor fi gazdele noastre in Noudibou. Urmeaza cateva zile pline, o introducere in Africa si noi absorbim cu nesat informatiile. Incet, ajutati de noii nostri prieteni, aflam istoria locurilor, logica aliantelor economice care modeleaza orasul si viata locuitorilor, mecanismele subtile si complicate care guverneaza relatiile dintre oameni si incepem sa zarim realitatea de dincolo de aparente. Actiunea in Nouadibou – un oras cu circa 80000 de locuitori – este legata de ocean: porturile de pescuit si cel mineralier in care companii chineze, olandeze si franceze fac legea, rafinaria, portul artizanal cu pirogile de lemn, peste pus la uscat si un aer colonial romantic, suburbia Cansado cu terenul de fotbal si cartierele dormitor construite in anii 60-70 pentru lucratorii din port, totul vorbeste despre legatura puternica dintre om si mare. Gazdele noastre au ajuns aici din aceeasi pasiune pentru viata pe apa. Vorbind cu naturalete franceza amestecata cu araba si dialectul local Hassanya, cuplul emana forta si o energie pe care doar Africa putea s-o incapa. El este lupul de mare cu aer de Hemingway, un naturalist pasionat, parte din echipa care a creat si intretine colonia de foci de la Cap Blanc in sud-vestul peninsulei, unde traiesc ultimele 180 de exemplare ale speciei (unul dintre cele mai amenintate mamifere din lume). Sotia, cu ochii schimbatori ca marea, este cum numai o femeie alba care traieste in Africa poate fi: determinata si multi-tasking, frumoasa si surprinzatoare, gateste fenomenal romaneste, frantuzeste, spanioleste, creol, mauritanian, senegalez… Suntem rasfatati cu mese delicioase prezentate rafinat: salate creole, langustine in unt la coptor, ceviche de pastrav oceanic pescuit chiar de grupul nostru dimineata, pastrav in crusta de sare, bisque de peste, gratar de camila (cocoasa e de fapt o grasime care pusa pe gratar e juicy si flavourful), salata de caracatita, peste ultra fresh cu mujdei si mamaliga, tchebu chien senegalez de peste (o tocana numita cu afectiune Tcheb, de fapt o mancare complicata din legume, o proteina, ierburi aromate specifice, o gramada de mirodenii necunoscute, tamarind si orez). Un fusion de influente si o explozie de arome noi, alaturi de care ne indopam cu mango din Mali si curmale proaspete din regiunea Atar care tocmai au intrat in sezon.

In reservatia Cap Blanc nu avem norocul sa zarim focile, dar locul are o magie unica. O pista cu zone de nisip serpuita dincolo e muntii de minereu din port duce catre varful alb al peninsulei. Aici faleza inalta umbreste o plaja cu nisip fin si epava, iar de la minereul de fier totul luceste aramiu in soare, in contrast cu oceanul turcoaz din care valuri puternice musca pamantul fara oprire.

Stoluri de pasari – pescarusi si pelicani – populeaza plaja, iar apele in care curentul din golf se intalneste cu cel al Canarelor sunt printre cele mai bogate in peste din lume, datorita densitatii in nutrienti. Aici compasul o ia razna, ciudatenia campului magnetic facand multe pasari sa se rataceasca.

In a doua vizita la Cap Blanc avem privilegiul de a vedea de aproape un vultur Rüppell care, ratacit, incerca sa gaseasca drumul.

Plecam din Noudibou dupa un pitstop de milioane, in care ne-am odihnit si ne-am educat despre viata in Mauritania; luat la picior orasul e neintimidant si chill, si aici am gasit prieteni care ne vor lipsi. Urmeaza 480 de km pana in Nouakchott prin Sahara intr-o o arsita de peste 40 de grade, vom avea benzinarii la 45, 150 si 250 de km, in rest dune si panica, pe drumul asta au fost rapiti francezii si spaniolii din cauza carora guvernul mauritanian a instalat check point dupa check point de jandarmerie si politie.