mongolia-2

Piste perfecte

Noaptea trecuta vantul a suierat nestavilit. Nu e nici un arbore, nici un munte care sa intrerupa stepa. Au mugit vacile, au nechezat caii. A scancit un prunc in iurta in care o bunica are in grija nu doar vacanta de vara a unor copii, ci chiar amintirile cele mai frumoase care vor face candva sa se umezeasca ochii viitorilor adulti. Cand ne trezim, carnea ne e odihnita si sufletul pregatit pentru inca o zi in Mongolia.

La pranz suntem iarasi langa un ovoo, de data asta locul in care isi doarme somnul vesnic o faimoasa zeita mongola. Cat ne preparam masa – un amestec de graunte si conserve, ce alta – ne prind din urma doua randuri diferite de calatori. Vanchaa este profesor de engleza si are intalnire aici cu cel mai bun prieten pe care il revede dupa cinci ani. Guo Jianlong este scriitor si vine din Beijing, pe bicicleta.

Mongolii ne dau binete, apoi se duc o suta de metri mai la deal si Vanchaa incepe sa cante. Sunetul onduleaza pe doua tonuri, de parca am asculta nu unul, ci doi cantareti. Frumos cantec, despre ce a fost vorba, il intrebam pe Vanchaa cand se intoarce langa noi. Cantecul asta a fost de ramas bun, pentru ca prietenul meu pleaca din nou departe. Intr-adevar, tehnica mongola de a canta este mai mult decat entertainment. Leac magic, instrument shamanic sau simpla superstitie, cert e ca mongolii sunt in stare sa parcurga distante insemnate in cautarea locurilor cu rezonanta potrivita pentru cantec.
Scenariul fiecarei zile ramane imprevizibil. Cand planuim de pilda sa facem multi kilometri intr-o directie anume, orbecaim prin hatisul de poteci si nimerim langa un canal de irigatie deschis. Asa ca profitam de darul neasteptat si ne tratam cu un dus. Apa e minunata – ne umplem bidoanele ne spalam toate hainele. Cat ne luam masa de pranz vantul si soarele le-au uscat. Nu ne putem intinde insa la glume pentru ca o perdea de apa matura stepa inspre locul in care o ardem asa de bine. Avem impresia ca in Mongolia trebuie sa fim mereu pe faza, pregatiti sa ne folosim de un avantaj, dar si sa ne repliem in cazul in care vremea se suceste.

E clar ca desi cadrul natural pare monoton, nu ne plictisim defel. In fapt nici peisajul nu ramane acelasi, doar ca dureaza uneori multe sute de kilometri pentru ca stepa sa lase locul unui desert selenar. Lighioanele care il populeaza par cu adevarat de pe alta planeta. In canioanele de roca utilaje chinezesti sapa alte canioane: se lucreaza de zor la drum. La anul pe aici va trece o magistrala, de-a lungul terasamentului vor veni la adapat mai putine turme de camile bactriene si patroana minusculei ceainarii unde nu suntem lasati sa platim consumatia va trebui probabil sa mute pravalia sau sa scoata mai multi bani de la tescherea pentru modernizare.

Ziua 80 din etapa in Asia. Ana nu mai conduce demult ca la inceput. Este limpede ca s-a produs declicul, ca incepe sa prinda gustul gazului, al libertatii pe care doar motoarele ne-o pot garanta.

Am coborat din munti pe un podis arid, mancat de vant si ploi, dar la marginea caruia se intinde opulent un improbabil lac. Ne distram maxim pe pistele care brazdeaza limanul, pana ne hotaram sa punem punct zilei, cocotati pe un deal cu vedere la apus. Pacat ca lacul e jegos, tare bine ne-ar fi prins sa facem o baie!

Apus mongol clasic

Dimineata e deja atat de cald incat ceaiul mai ca se fierbe singur, fara foc.

Avem toata pustia numai pentru noi doi

Si o luam de la capat. Am vrea amandoi – stiu, desi nu ne oprim sa ne marturisim asta unul altuia – ca pistele astea sa nu se mai termine si sa ramanem in acest limbo, suspendati intre real si imaginat. Turmele de cai salbatici nu ne ajuta sa ne trezim din delir. Sunt si ei, tacuti si gratiosi, mai mult naluci decat carne.

Uneori numaram pana la 25 de kilometri in linie dreapta: pistele din Mongolia pot face urechile sa tiuie.

Piste perfecte

Gasim o coliba plasata convenabil langa un put de apa. Asa ca profitam si ne refacem rezerva. Dupa care ne intoarcem la “drum”.

La pranz foame ne prinde, ca un facut, iar langa un ovoo.

Ne intindem catrafusele: arzator, trei pumni de bulgur muiati in apa, doua conserve de sprot afumat, un morcov pretios taiat felii si o ceapa. In zare licaresc iurtele albe ale nomazilor si in cer lumina ia o culoare stranie. E clima necrutatoare de stepa. Dupa ce de dimineata pielea ne-a fost arsa de soare, apoi scorojita pana la rana de vant, acum o sa ne faca sa scrasnim de frig ploaia. Spre nord-est nori grosi ca fetrul din care sunt croite iurtele, iar sub ei o perdea alburie de apa atarna precum pletele ude ale unei fecioare mongole. Ploaia inainteaza spre noi cu repeziciune, intr-o clipa o sa inghita valea si o sa urce gorganul pe care ne-am cocotat. Rece, ne patrunde pana la os. Da cu grindina cat bobul de porumb. Nici gand sa ne refugiem in ovoo: e plin de excremente de pasare. Incropim in pripa un adapost din urma de cort intinsa intre cele doua mobre si incercam sa ne luam masa.

Odata ce muiem si ultimul biscuite in ceai, s-au dus si norii. Am scapat ieftin, ploaia si grindina mai mult ne-au deranjat decat udat. Dar valea arata dramatic, unde mai devreme era doar nisip, acum e brazdata de balti – rani cascate lung, lat si adanc in nisipul amestecat cu argila. Eu am cizme impermeabile, dar Ana se vede nevoita sa treaca cu picioarele ridicate pe rezervor. Pe fundul baltilor pamantul e atat de alunecos incat in scurt timp Ana renunta la giumbuslucuri. Cu cizmele pline de apa si in vantul de la 2000 de metri altitudine, sunt convins ca are picioarele sloi.

Ratacita in nimic, o iurta. Alaturi o mica magazie de lemn si o femeie imbracata in albastru, la picioarele careia zburda o fetita cu capul pe jumatate ras si un baietel de maxim doi anisori, in piela goala. E frig. E a treia oara pe ziua de azi cand incercam sa facem rost de apa, pentru ca puturile nu mai sunt de gasit de mult. Femeia se uita la sticla noastra goala si da din cap, apoi intra in iurta si revine cu o cheie. Magazia se dovedeste a fi un mic butic cu sucuri, biscuiti si apa imbuteliata, dar nu e ce cautam. Incercam sa o facem sa priceapa ca am vrea sa umplem sticla din bidonul ei care zace imens la intrarea in iurta. Degeaba. Lapte? intreaba Ana, caci in dreapta buticului se vede la scurs o putina pentru branza. Femeia se uita aiurita la rafturile cu dulciuri si da din cap. Ana arata spre vite, spre putina plina si repeta “lapte”. Nimic. In timp ce Ana se intoarce resemnata la motocicleta, femeia de colo: “lapte?” Da, lapte, ii zic, si mongola dispare din nou in casa, de unde revine cu o oala. Ii dam 1500 pe un litru, scump, dar merita.

Drumul e un sisific fluviu de noroi negru ca smoala, dar ploaia nu a fost numai blestem, ci si binecuvantare. Altfel portiunile nisipoase ar fi fost jale pentru Ana. Mestecand in mlastina, dam peste doi biciclisti, un cuplu de polonezi. Cat stam de vorba ne ia dardaitul – odata cu amiaza se lasa si mai frig. Nu e chiar ce as numi o tura de placere; e usor de ajuns aici, dar locul asta nu e pe gustul oricui. Dar Mongolia e pur si simplu magnetica. Ne invineteste buzele, ne arde ochii, ne face sa ne simtim vii. O iubim si o uram; sa fie asta oximoronul perfect? Cand drumul se faramiteaza intr-un strat adanc de nisip, sau cand dupa o mlastina trecuta se intinde urmatoarea, mai lata, mai neagra, tot ce conteaza este motivul pentru care am venit, si cum raspundem la ce gasim sub roti. Fara teama, fara ezitare. Pentru Ana e diferit, e greu. Metru cu metru isi asambleaza o tinuta de drum, o mentalitate de a rezista si a incerca chiar si cand esecul pare garantat. Sunt curios sa o vad la capatul acestei rute. Urmele fiecarei greseli si ale fiecarui succes nu mai pot fi negate.

Bineinteles ca mai sunt si exceptii…

Dam peste o scena care ne aminteste de Congo: un camion infipt in nisip, pasagerii si soferul dau la lopeti. In pragul hipotermiei, Ana ia o pauza de tufis. Se intoarce cu o expresie ratacita si imi povesteste cu si-a lasat fara sa-si dea seama manusile de piele intr-o tufa, apoi a continuat sa mearga si doar ca prin ceata si-a amintit sa se intoarca si sa le caute. Ne pierdem amandoi concentrarea si e limpede ca desi suntem la vreo 18 km de primul sat, e cazul sa punem capat zilei. Suntem epuizati si zgribuliti. Dar unde vremea este stridenta si brutala, culorile sunt subtile – un laviu de gri si oliv umple orizontul. Pare monoton, dar odata ce ochii ni s-au obisnuit incepem sa deslusim straturile de ceata care respira pe culme, umbrele reci ale pinilor care au aparut din nimic, lucirile metalice ale portiunilor de drum invadate de apa si pe care va trebui sa le ocolim intr-un balet prudent. Miroase a munte si dupa atata pustiu zarim din nou iurte licarind in departare. Dar masinile inglodate pe drum arata ca niste corabii pe o mare framantata de furtuna.

Ne cataram pe o culme abrupta, apoi pe alta. Locul e minunat: putem cuprinde cu ochii intreaga vale. Ana da fuga sa adune un brat de lemne si revine cu o floare de colt in dinti. Cu lemne ude si orbit de nori, imi ia o buna bucata de vreme sa pornesc focul, dar flacarile ne fac bine si putem incalzi laptele cumparat mai devreme cu o lingura de miere, alaturi de ultimul pachet de biscuiti. Chiar daca o sa ne doara burtile maine, acum e bine. Cu speranta ca maine va fi senin si cu toate hainele din bagaje pe noi, ne luam in brate si incercam sa ne incalzim suficient cat sa putem atipi. Din precautie am bagat rufele ude in cort.

Ne trezeste ploaia. La 7 e galagioasa, la 8 e o mocaneasca asezata. Valea e plina de ceata, pe drum, nimeni. Ne ciondanim daca sa ne mobilizam sau nu, eu votez pentru, Ana impotriva, dar dupa portia de ovaz cu lapte, o lingura de stafide cu molii si un colt e paine cu mucegai, e musai sa ne luam inima in dinti, hainele jilave in spinare, si sa strangem tabara.

 


Vizualizaţi 2013 – Mongolia pe o hartă mai mare