china-tibet-4

Pe culme

A doua zi ne distram cu acealeasi pante interminabile din Tibet Kham. Noaptea trecuta temperatura a scazut spre punctul de inghet si un gadilat in gat imi vesteste repercursiuni mai putin placute. Ma obsedeaza gandul ca la pedale sunt mai lenta decat daca as merge pe jos, asa ca la un moment dat cobor si incep sa imping. De  fapt e mai anevoios decat in sa si la fel de ineficient. Ionut ma depaseste fluierand si curentul de aer pe care mi-l arunca in fata ma doboara cu arome tari de flori si buruieni de munte. Asta imi da ocazia sa intorc capul si sa arunc o privire in valea pe care tocmai am urcat-o. Hotarasc ca soselele nu ar trebui sa o taie asa prin teren. Dar dracusorul care imi leviteaza obraznic deasupra umarului imi sopteste in ureche: “ah, de-ar fi toate drumurile asa de sexy!”

Indicatorul cu sageata indreptata in sus o sa ma obsedeze zile la rand. Glu. Mesti?

Continuam sa urmarim canionul sapat de raul Yala. Torenti inspumati peste bolovani cat casa, apa ca gheata care ricoseaza de stanci si ne ploua pe piele cand trecem pe langa parapeti – locului astuia nu-i lipseste nimic.

Credeam ca posed o conditie fizica mai buna decat el, dar Ionut ma bate pe fiecare curba. Unde imi lipseste tehnica, tot astept sa compensez cu anduranta. Asa ca atunci cand Ionut oboseste un pic, profit de ocazie si ma bag in fata, singura cu muntele din nou.

La un moment dat ma apropii de un refugiu, probabil al lucratorilor de la drum. Norii obtureaza cerul ca o patura groasa de lana, pe dupa care soarele face tot ce poate. Valea e scaldata in lumina blanda. Ma destind si ma bucur de scurta pauza. Pedalatul iti permite sa te imbraci mai sumar, dar chiar si putinele lucruri pe care le port pe mine sunt leaorca de transpiratie si asta numai de la cele doua raze care au razbit prin pacla. Asa ca ma despoi la sutien si mi le zvant putin.

La kilometru 20 de la bivuac, deja ma resimt. Am abuzat de cvadricepsi si bietii de ei incep sa ma lase. Taman cand am ajuns la baza unui urcus mai al naibii decat toate celelalte. Ionut e in varful pantei si imi face semn ca urmeaza ceva. E platoul de dinaintea pasului alpin pe care il pomeneam la inceput. Ala mare.
Platoul e marcat cu obisnuitele steaguri de rugaciune tibetane. Turistii chinezi cu gipane care au ajuns inaintea noastra, se trag in selfie si le posteaza fuguta pe wall-ul personal, pentru cine-o-fi-acolo, desi aici, unde nu e nimeni, as zice ca e mult mai interesant. Ca sa ne putem poza si noi cu piscul Ya La, Ionut are de fugarit o scroafa si niste purcei.

Iata-ne cu Ya La sau Zara Lhatse cum ii zic Tibetanii. Un munte de 5820m.

Panorama e superba pe toate cele 180 de grade.

Dar cand ma uit in sus la ce serpentine urmeaza, nu stiu daca sa fiu entuziasmata sau sa ma alarmez.

Bicicletele noastre & Ya La si locul din care am facut poza vazut de mai sus.

Se simte altitudinea. La fiecare pedala, e din ce in ce mai greu sa respir. Ionut in schimb e la fel de sprintar ca mai devreme. Se dopeaza in secret, sau m-am blegit eu?

Ultima rampa ma conduce printre tufe suculente. Dintr-o data muntele isi arata chelia si zaresc smocurile de steaguri multicolore care anunta varful. In sfarsit!

GPS spune ca numai 3915m (nu chiar in varf). Dar uite cum arata profilul drumului!

Cat ne facem pozele de victorie, doi tineri tibetani pe o mobra obosita trec pe langa noi cu un salut si un zambet. Soferul are mainile incotosmanate intr-un soi de manson care imbraca si manetele de frana si ambreiaj. Baiat destept, caci la altitudinea asta ploicica care ne-a insotit spre varf se transforma iute in burnita.

Ma consolez cu faptul ca de-aici pana in Ba Mei e doar de coborat. Ambalat de perspectiva unui downhill de 35 de kilometri, Ionut imi striga “ne vedem jos” si se arunca in vale.

Vreun kilometru mai tarziu, burnita se umfla intr-o furtuna de toata frumusetea. E musai sa ma opresc, sa dau jos sacul, sa desfac gentile si sa ma dezbrac de windstopper, dupa care sa refac stratul de haine cu tot ce gasesc prin bagaje. Apoi o tai pe urmele lui Ionut, aratand ca un bandit roz, cu pelerina de ploaie fluturand bezmetic si doar ochii nemascati de balaclava.
Nu stiu cate ore ne-a luat sa urcam cei 60 de km pana in pas. Cert e ca ne regasim in Ba Mei in mai putin de una.