turkey-2

Pe celalalt liman al Marii Negre si in patria ceaiului turcesc

In Istanbul, deja suntem instalati ca acasa: in cartierul nostru ne stie zarzavagiul, ne stie brutarul, ne stie croitorul. Dar daca nu vrem ca Drumul Matasii sa fie asfaltat pana ajungem la el si ca simpaticele mate sa faca purici pe DRZ-ul Anei, trebuie sa o taiem. Mai intai fac un schimb rapid de ulei, apoi montez Shorai-ul Anei pe Suzuki. Un cuvant deocamdata despre bateriile astea: sunt usoare ca fulgul si se vede calitatea. Sa vedem cat o sa ne tina.

Iesiti cu bine din Istanbul, o luam catre Marea Neagra, cu planul de a rula o vreme pe drumurile de coasta. Pana sa vedem marea trecem prin cateva orasele de provincie care dezvaluie o alta Turcie, cu mult diferita de cosmopolitul Istanbul, de moderna capitala, de coasta Egeei sau de Cappadoccia cea misterioasa. Luam masa cu soferii intr-o autogara: un pranz cinstit de pita, salata de legume in iaurt si un kebap; trecem in revista si primele semne ca echipamentul este pus sa faca ceea ce stie el mai bine:). E destul cat sa ne tina in priza pana cand zarim primele nave.

Deja aerul miroase sarat, dar mai avem destul pana sa ajungem pe litoral. Asa ca taiem serpentinele piezis in cautarea unui coltisor linistit sa punem capul. Norocul calatorului: intr-un ac de par observ un drum forestier, care dupa un morman de gunoaie nefericite se opreste pe umarul golas al unui deal. Cu vedere superba la valea impadurita in care rasuna deja chemarea muezinului la rugaciune. Cum sa nu ne oprim intr-un astfel de loc?

Dimineata hotaram sa nu mai pierdem vremea cu preparea micului dejun, si bine facem. Nici nu apucam sa facem tot drumul inapoi la sosea cand dam peste o patrula de politie. Pana sa se dumireasca ce e cu noi, ii luam in primire. Chicotind le povestim despre testoasa pe care tocmai am incercat sa o fotografiem, si asta ii face sa zambeasca. Nu stiu daca aveau de gand sa ne ia la intrebari, dar nu o mai fac. Iar noi ne vedem de drum, catre limanul sudic la marii pe care o stim de o viata. Dar care ne intoarce o alta fata, necunoscuta. Cu pometi inalti din faleze stancoase, cu orasele cocotate pe culme, cu stradute in panta cat sa strecori doua Matizuri, cu panorame ametitoare catre oglinda albastra a apei pe care plutesc scheletele gratioase ale crescatoriilor de scoici.

La pranz ajungem in pitoreasca Amasra, o mica statiune care vara geme de turisti sositi din  Istanbul sau Ankara. Acum totul e pustiu, dar pescarii tocmai au sosit cu plasele pline de stavrid si hamsii. Cat sa avem ce pune langa o salata. Departe de delicatetea pane-ului in care erau inveliti pestisorii la Adem Baba, dar tot suficient de fresh incat sa-i infulecam cu oase cu tot.

Urmatoarea oprire o facem intr-unul dintre cele mai putin cunoscute situri UNESCO: Safranbolu, al carui nume spune totul. Fost centru ce cultivare si comercializare a sofranului, astazi centru de interes turistic, pentru ca pretiosul condiment – unul dintre cele mai bune variatai din lume pare-se – este cultivat astazi abia la vreo 20 de km departare, in satul Davutobası. Pentru pasionatii de dulce, doar aici se gaseste un rahat turcesc cu aroma de sofran.Dar noi am venit pentru o plimbare pe stradutele pietruite ale Orasului Vechi, adica Çarşı.

Zona istorica cu cea mai mare concentratie de case bine conservate este  in orasul vechi si in cartierul Bağlar, intr-o ravena adanca si arida. Casele sunt un minunat exemplu de arhitectura ottoman, cu mai multe caturi si pereti tencuiti cu chirpici montat pe schelet de lemn. In piateta centrala un front fermecator constuie uvertura spectacolului de mai in adanc. Caci Safranbolu trebuie descoperit pe indelete, la picior. Chiar daca suntem in cizme grele de touring, e grozav sa ne miscam oasele catranite de atata vibrat pe bolovanisuri. Lasam gecile sa se zvante de sudoare in soare si cu un covrig si un ayran in mana, ne ratacim o vreme printre ateliere de artizanat, brutarii si magazine de diverse, un hammam si chiar cateva ceainarii. Multe magazine au la intrare un soi de scut din lemn decorat cu aschii de cuart.

E o pauza binevenita. Dar nu dureaza mult, caci vine seara si avem de cautat un loc de campat. Ulciorul nu merge de multe ori la apa, imi zic cum trag de ghidon dreapta pe un drum forestier care o coteste in padure. Ana ma urmeaza cuminte, intr-antaia, din ce in ce mai putin crispata. Si nu mult prea departe gasim exact ce cautam: o poienita parca facuta sa pui cortul pe ea, mirosing puternic a rasinoase. Nimic mai bun pentru niste drumeti osteniti.

Dimineata toate florile din poienita noastra sunt pline de albine si gandaci care trudesc de zor. Mai ca am adasta si noi aici inca o zi, dar nu avem asa multe provizii si mi-am pus in gand sa incercam sa prindem si un rasarit la mare. Ca prea ne face cu ochiul de cateva zile de dupa serpentine.

Ca sa ne atingem tinta insa, avem azi de marcat un record. Si Ana, jos palaria, isi vede de treaba. Cu opriri minime pentru cate o pauza de tufis sau cat sa ne mai dezmortim bratele, marcam 466 de km parcursi intr-o zi. De regula nu ne place sa mergem atat de mult, sau atat de repede, dar chiar si drumurile secundare din Turcia sunt impecabile, multe la nivelul unuei autostrazi cu cate doua benzi pe sens. Incet Ana isi da drumul si ruleaza cu 90 si peste, traficul subtire si perisajul amplu fiind excat ce trebuie pentru un incepator. Mult dupa pranz de dam seama ca am uitat sa mancam. Deci de aia nu mai aveam energie! Bun, hai sa vedem ca gasim de luat la botul calului. In Turcia totul e bun, dar smecheria e sa te uiti dupa cum se schimba anunturile restaurantelor stradale si a celor pentru TIR-isti, pentru ca asa afli despre specialitatile zonale. In oraselul in care intram e la mare pretuire menemen. E doar o omleta, de regula gatita in unt cu rosii si ardei, apoi gratinata cu branza direct in tigaie. Cand ti-e foame o ompleta e ca friptura, dar zau ca nu mint cand spun ca menemenul pe care il servim in micul local este desavarsit. Nu stiu care le e secretul: ouale, branza, rosiile, untul, sau poate chiar painea cu care intindem in tigaie, si pe care brutarul tocmai a scos-o din cuptorul de lemne care duduie in dugheana de alaturi.

Cu burtile pline ne recapatam suflul ca sa mai bagam cativa kilometri. Ne interesectam de cateva ori cu atostrada, dar noi incercam sa dam roata peninsulei si sa ajungem pe mal, unde sper sa fie o bucata de nisip cat sa punem si noi cortul. Ghinion: cand ne e cruba mai stransa, panta mai adanca si nervul mai intins, incepe furtuna. Dar ce zic eu furtuna, vijelie mai tata, fuioare de frunze care intuneca aerul brusc mai rece cu cateva grade, vantul care biciuie si mai sa ne dea jos. Si nici o sansa ca muntele sa se linisteasca in mare. Fiecare poteca pe care o incerc duce mai sus, mai in pietre. Si mergem, si mergem. Intr-o curba mi se pare ca vad un semn, si opresc bursc, prea brusc pentru Ana pare-se, care se dezechilibreaza si culca mobra pe dreapta. Evenimnetul se dovedeste norocos: semnul pe care l-am zarit e pentru un camping abandonat. Asta imi zic baietii care isi fac de lucru cu o batoza. Arunc un ochi si concluzionez ca merita sa ne incercam norocul. Putin paranoici, ca poate vine politia si ne ia la intrebari, dar destul de obositi pentru a uita de gandurile negre la promisiunea unei suprafete plane pe care sa punem capul, ne apucam sa ne instalam tabara. Intre fostul restaurant si cotetul cainelui, dam la o resturile aduse de reflux si inspectam zona. Avem apa la grupurile sanitare din fundul curtii, anunta glorios Ana, si chiar sapun in dozator. Dus gratis – cu apa rece, ca sa ne amintim nitel de Africa – chiuveta sa ne spalam hainele. Si toata plaja pentru noi doi. Normal ce e bine. Normal ca facem dragoste pe sunet de valuri.

Dimineata Ana nu se poate abtine sa nu profite de ocazie si baga un jogging. Ne dam seama ca in ajun ne-am facut griji degeaba; localnicii sunt foarte chill, ies la o plimbare cu cainele sau la o gura de aer sarat, ne fac u mana si ne ureaza buna dimineata. Plaja e a tuturor, nu se supara nimeni ca am ocupat un loc sub soare pentru cateva ore.

Trebuie sa va opriti in Akçaabat pentru köfte, vine SMS-ul lui Ozgur. Si nu e un sfat pe care sa-l luam la misto. Deci crosetam orasul in cautarea adresei recomandate. Localul insa pare prea cu pretentii. Nu e de bugetul sau de halul in care aratam noi acum, dupa cateva zile de riding in praf si ploaie. Mergem mai la periferie, intr-un birt mai democratic, dar chiftele ni se par destul de asemanatoare cu micul nostru pentru a nu ne trezi cine stie ce emotii.

Turcia e scumpa – benzina la 2 euro litrul e cea mai costisitoare din lume, si nici mancarea nu e pentru buzunarul oricui – noroc ca nu cheltuim cu cazarea. Iar in seara asta pare ca vom avea parte si de ceva ploaie. Am mers cu norul in fata si am luat ceva picaturi pe spinare, nu ca ne-ar deranja, in costumele astea faine nici nu se simt. Lasam drumul principal in stanga si ne trezim intr-o Sri Lanka turceasca. In patria ceaiului. Drumul serpuieste in ritm cu raul printre culmi terasate. Trecem prin cateva sate in care mormane de frunze sunt stivuite si incarcate in camioane. Luminite sclipesc pana in varf de munte, anuntand cate o casa cocotata parca la pariu cu norii. Tirolienele leaga casele de drum, tesand o retea de transport pentru legaturile cu ceai. Si drumul urca si coboara, ca apoi din asfalt sa nu mai ramana decat pietris, si in final pamant, adica pe ploicica asta noroi. Iara prea osteniti ca sa mai orbecaim dupa ceva mai acatari, tragem pe dreapta, langa drum. N-au decat sa ne vada masinile care trec, n-are decat sa vuiasca involburata asta apa de munte, n-are decat sa cada bruma daca o vrea – e musai sa prindem si noi cateva ore de odihna.

Abia dimineata apreciem cu adevarat frumusetea neverosimila a acestei Turcii necunoscute. In catunul Potomya, incheiem periplul nostru prin patria ceaiului asa cum l-am inceput. Cu ceai din partea casei, oferit din toata inima de Murat, omul asta de isprava. In localul de alaturi luam o supa. Tanara, pe numele ei Açar, ne serveste cu un zambet. Nu-i asa ca e o fata buna? o lauda tata-sau, care ne umple farfuria cu varf si plesneste de mandrie cand facem poza cu fiica. Toata lumea cunoaste pe toata lumea aici, si daca nu plecam mai repede nu o sa mai plecam deloc, asa fain este. In plus, si urmele Anei de turca s-au reactivat in ultima saptaman, si daca ne uitam cu atentie, e limpede ca nici unuia dintre noi nu ar trebui sa-i vina greu sa se faca priceput prin partile astea.

Cum facem cale intoarsa la sosea, oprim des: sa cuprindem cu privirea muntele cu incretiturile lui in zeci de nuante de verde, sa mirosim aerul tare, sa ascultam muezinul care se tanguie dupa mila lui Allah din varf de cremene, sa admiram – fara sa ne scotocim dupa aparatul foto – silueta cate unei taranci care trudeste, cufundata pana la sale, in lanul de ceai, cu o palarie larga de pai pe cap si o basma inflorita innodata neglijent la gat. E o atmosfera de basm, si zumzetul masinilor ne trezeste din visare. Zgribuliti dupa o noapte rece, dar rumeni la fata dupa un somn linistit, ne avantam pe ultimii kilometri catre Georgia. Am auzit numai de bine, deci avem toate motivele sa bagam a cincea, si da-i!

 


Vizualizaţi 2013 – Turkey pe o hartă mai mare