sudan-sahara

Obsedati de Sahara

Sudan 06 – 11/07/2012

Sunt locuri in lume unde, din cauza climatului extrem, masuratorile meteo pot fi facute numai cu sateliti NASA. Asa arata topul celor mai ridicate temperaturi terestre inregistrate vreodata de acestia (Fahrenheit) si (Celsius):

1. El Azizia, Libya (136) (57,8)
2. Death Valley, California (134) (56,6)
3. Ghadames, Libya (131) (55)
3. Kebili, Tunisia (131) (55)
5. Timbuktu, Mali (130) (54,4)
5. Araouane, Mali (130) (54,4)
7. Tirat Tsvi, Israel (129) (53,9)
8. Ahwaz, Iran (128) (53,3)
8. Agha Jari, Iran (128) (53,3)
10. Wadi Halfa , Sudan (127) (52,7)

Eu, Ana si Yamaha noastra aterizasem abia in locul de la coada topului, asa ca nu prea aveam cu ce sa ne falim. Dar era iulie, adica miezul verii. Oraselul Wadi Halfa, sau Halfa, cum ii zic localnicii, este singura trecere de frontiera pasabila intre Sudan si Egipt. La inceputul secolului trecut, egiptenii au considerat oportun sa o inunde insa, odata cu intregul tinut ancestral al Nubiei, sub al doilea lac artificial ca marime in lume, Nasser. Egiptul avea nevoie de ceva mai mult Nil, asa ca s-a trecut la edificarea unui baraj, despre ale carui consecinte vom afla mai multe ceva mai tarziu. Acum principala noastra grija era sa traversam aceasta frontiera de apa cu bacul saptamanal catre Assuan. E bine de stiut ca exista o alternativa rutiera pentru a trece granita, o sosea nou-nouta, pe care insa egiptenii o tin semi-secreta si inaccesibila, pana la indelung amanata inuagurare ‘oficiala’. Se pare ca deja cateva masini de overlanderi au si traversat-o, pe multe mii de dolari si cu escorta militara.
Calatoria noastra de-a lungul Sudanului fusese o lectie de viata de neuitat. Poate ca mai potrivita concluzie avea sa fie chiar celebrul si temutul bac. Viza pentru Sudan nu a pus probleme deosebite in Nairobi, necesitand doar o scrisoare de la ambasada noastra si o rezervare (neverificata) la un hotel. Amuzant, desi in Sudan nu merg bancomatele (nu am crezut pana nu le-am luat la rand), viza necesita o copie xerox dupa VISA. Pentru Yamaha a durat cateva ore sa rezolvam cu actele la frontiera, dar numai pentru ca vamesii erau ocupati cu masa, un pui de somn si o rugaciune. Pana a trecut si o ploicica de vara, aveam hartia in mana, pe numai 15 lire sudaneze. Ca de obicei, detaliile despre cum se traverseaza Africa fara Carnet, pe HUBB.
Intrebarea care ne-a fost adresata cel mai des in Africa si pe care ne-o punem si noi de multe ori este: ‘de ce calatorim?’ Banuim ca unii oameni calatoresc in cautarea bronzului perfect, dar nu stim prea multi care chiar fac asta. Calatoria te poate testa in multe feluri noi. Trebuie sa inveti sa improvizezi din orice ca sa iti faci motocicleta sa mearga din nou, apoi sa o conduci pe un teren despre care nu sti nimic; trebuie sa negociezi intr-o limba straina cu femeia care vinde rosii pe marginea drumului; trebuie sa faci focul pentru ca ai pus cortul peste urme proaspete de lei. De cand calatorim, lumea a devenit mai ‘reala’, dar obiectivul nostru, pe langa incercarea de ne gasi un ‘cuib’, a fost sa intalnim oamenii si sa le cunoastem modul de viata. Daca esti ca noi, si calatoresti pentru oameni, atunci Sudanul este un adevarat regal. Ospitalitatea sudaneza e legendara, si nu trebuit sa ne indepartam de frontiera ca sa ne convingem, pentru ca vamesii ne-au si invitat la masa. In seara aceea am pus cortul la intamplare intr-un camp, dar era uscat, cerul era senin si eram fericiti sa putem din nou transpira de cald.

Primul mic dejun a fost cam prea ‘de capra’ pentru 7 dimineata, dar bucatarul in galabiyya albastra era atat de entuziasmat sa ne indoape cu tocana si supa de mate si organe din sus-mentionatul animal domestic, incat nu am avut inima sa nu-i facem pe plac.

Traversand confluenta Nilului Albastru cu cel Alb in capitala Khartoum, am simtit ca e musai sa diluam cockteilul de proteine cu niste suc.

Am dat peste cele mai bune sucuri din lume. Sudan, odata cea mai mare tara din Africa, astazi pe locul doi, in urma declararii independentei Sudanului de Sud, este practic un mare desert. Nilul abia daca aduce cu luxurianta vale egipteana, dunele insa se intind neintrerupte decat de piatra seaca. Cu toate acestea, nemaipomenite freshuri si smoothies de fructe si iaurt de casa se gasesc la orice colt, si sunt foarte ieftine. Nu e nici o problema sa comanzi ceva personalizat. Eu mi-am gasit formula ideala: jumatate guava, jumatate lime.

De fapt toata mancarea e delicioasa in Sudan. Pilaf cu sofran, muraturi, kebaburi, falafel, gratare, supe, salate, clatite de linte si lipia care e aproape gratis. Sudanezilor le place sa manance bine si sa-si imparta blidul cu strainii, si am primit multe invitatii la masa sau sa gustam cate ceva necunoscut. In fiecare alee si de-a lungul drumurilor dintre localitati, gratii sudaneze servesc ceai si cafea etiopiana. Observasem deja ca localnicii sunt foarte aratosi, desi hainele lasa putin la vedere (in Sudan e impusa o forma a shariei).

‘Ceainaresele’ insa, investmantate in intens colorate valuri transparente, sunt exceptional de frumoase. Standurile lor sunt minuscule, dar cumva mentinute intr-o ordine si curatenie impecabile. ‘Ceainareasa’ prepara, serveste si spala mereu cu gratie si zambetul pe buze, ca Sayida, de pilda:

Sau ca Fatuma, careia se pare ca i-am cazut ‘cu tronc’ 🙂

Sayida are, ca toate ceainaresele, o colectie de borcane de sticla cu scortisoara, ginger, cardamom, coaja de rodie si alte condimente si ierburi aromatice, cu care poti sa ceri sa ti se parfumeze ceaiul. Am remarcat ca multi oameni, mai ales batranii, sunt foarte pretentiosi. Un bunic chiar a venit cu propriul amestec pentru ceai, infasurat in ziar. Nu a lasat-o pe ceainareasa decat sa fiarba apa. Amicii Sayidei s-au activat la sosirea noastra.

Dupa ce am luat si un sandwich picant cu vinete in lipie integrala, am plecat mai departe. Din cand in cand ne trageam sufletul si ne racoream picioarele murate in aerul fierbinte. De la intrarea in Sudan inregistrasem temperaturi de 52-54 de grade Celsius in timpul zilei, cu minima de 27 in zori. Rutina noastra s-a schimbat: condus intre 6 si 22, cu o lunga pauza la pranz.

Data fiind caldura extrema, nu ne-am fi mirat ca pe langa animale, sa vedem si oameni putrezind pe marginea soselei. Peisajul amintea de Mauritania, numai ca aici gasisem mancare buna, oameni fabulosi si un extrordinar sistem de rezistenta imotriva efectului devastator al caniculei: Apa gratis, pentru toata lumea. Sub umbrare de caramida sau beton sunt asezate amfore de lut cu apa rece, cu o cana, uneori alaturi de o banca, un scaun, sau chiar o rogojina pentru ca insetatul calator sa isi poata recapata fortele. Un concept care ar trebui implementat in toata Africa. Intr-un astfel de loc de popas am fost chiar indemnati la masa de cel care avea grija de umbrar. Am tras tare pana in noapte, intr-un alt loc minunat de pus cortul. Dupa ce facusem dus cu propria transpiratie doua zile la rand, am hotarat sa sacrificam niste apa ca sa ne improspatam cat de cat. Cu mai putin de jumatate de litru ne-am spalat amandoi pe corp si pe dinti.
Cand am campat, era noapte, foarte cald, liniste, minunat. Asa cum numai in desert poate fi. Ne fusese dor de un astfel de loc. In zare am vazut cateva fulgere, dar ne-am zis ca sunt doar riduri de frumusete pe cerul instelat. Cum ne-am inselat! In mai putin de o ora a venit furtuna. Mai intai vantul ne-a scuturat bine si ne-a pudrat cu nisip. Apoi a inceput sa toarne cu furie. Cu Tunete. Cu Fulgere. Nu era de gluma. Eram singuri in desert, cu cea mai violenta furtuna intalnita in Africa. Ce mai era si asta? Cortul s-a umplut in cateva minute cu apa, si am auzit cum nisipul a cedat sub masa motocicletei, care s-a culcat pe o parte. Dar nu aveam ce face, trebuia sa stam in cort, pentru ca altfel vantul l-ar fi maturat cat ai zice peste. Ne miram si acum ca structura si materialul de cort nu au cedat, pentru ca practic a trebuit sa le sustinem cateva ore bune impotriva furtunii. Nu stiam ce e de facut, daca vor veni torentii din amonte peste tabara noastra precara? Ca prin minune, vantul a mai stat, asa ca am iesit afara sa ridic motocicleta. Dupa ce au servit-o pe Ana pe multe mii de kilometri, vechii tenisi ai Anei au fost sacrificati ca sa improvizam un stand pentru Yamaha.

Poate inca o ora mai tarziu, ploaie, vant, tunet si traznet s-au mai calmat. Se facuse indeajuns de liniste, ca sa auzim ceva nelinistitor. Sunet de rau, sau cascada? Afara din cort le-am vazut, peste tot in jurul nostru, lucing sub luna. Ploaia formase parauri care acum brazdau desertul. Mai mult printr-un noroc, decat din precautie, campasem pe o movila de nisip, asa ca parea ca nu vom fi afectati. In departare se auzeau acum claxoane de camioane: drumul traversase in ajun o albie seaca, care probabil ca acum era inundata, si blocase masinile. Am adormit cu greu. Nu pentru ca facusem un dus de cateva ore fara sa iesim din cort, sau pentru ca totul inauntru, cu exceptia rucsacului de electronice, era leoarca, ci pentru ca habar nu aveam daca furtuna trecuse sau nu. In zori desertul era aproape uscat, dar urmele dramei erau inca vizibile.

Balta din cort inca nu se uscase

Dar in numai jumatate de ora am zvantat totul. Ne-am facut bagajele, si am plecat sa gasim oameni, si ceai. Imi dau seama ca e posibil sa te fi plictisit deja cu atata text, si atat de putine poze. Imediat o sa-ti spun de ce.
Dupa furtuna din noaptea trecuta, incepuse sa ne fie iar dor de prieteni si familii, de o asezare umana. Dar frumusetea peisajului sudanez ne-a infrant lasitatea. Ne aflam, in sfarsit, oameni si armasar de metal, in vastul desert nubian, unde pietrele lucesc albastru sub soarele fierbinte.

Ne place la nebunie soarele fierbinte, asa ca am turat motorul si am intrat in dune. Mai adanc decat as fi vrut, nimerind intr-o situatie sora cu faza din Zair, numai ca de data asta Yamaha era infipta in nisip, in loc de noroi de ‘bumbac’.

Si un flashback din RDC

Un beduin a sosit ca sa ne ofere o tura pe camila, dar a fost mai incantat sa ne dea o mana de ajutor.

Fara bagaje, dunele au fost o nebunie. Probabil ca erau peste 54 de grade, dar placerea mea era maxima, iar Ana avea ce poza. Aproape ca am uitat de piramidele Meroe, din spatele dunelor. Din 592 i.e.n pana in 350 e.n. faraonii negri din dinastia Meroitica au creat aici o civilizatie infloritoare. Epoca faraonica s-a incheiat odata cu sosirea abisinienilor, din zona care azi e cunoscuta ca Ethiopia. Piramidele inguste din situl Begrawiya sunt tot ce a mai ramas din orasele meroitice. Geometria piramidelor in contrast cu profilul curb al desertului nu te poate lasa indiferent.

Din pacate aceasta a fost ultima poza pe care am facut-o in Sudan. Dintr-o data camera a cedat. Am incercat in van sa o resuscitez in zilele urmatoare, dar nu a mai pornit. Asta nu a fost tot. La cateva minute dupa ce Canon-ul a facut atac de cord, a murit si GPS-ul. Era al doilea care se strica in Africa. In seara aceea era liniste si jale in cortul nostru. Aveam o harta simplista pentru Africa de est, dar fara GPS nu aveam nici o sansa sa gasim singuri diferitele birouri unde trebuiau obtinute tot felul de hartii pentru a intra cu Yamaha in Egipt. Eram acum o prada certa pentru fixerii egipteni. Calatoria continua sa ceara de la noi sacrificiu dupa sacrificiu. In jurul nostru, cel mai curat desert, dar abia daca am pus geana pe geana.
A doua zi ajungeam in Abu Hamed, ultimul oras pana in Halfa, de care ne desparteau inca 340 de km. Urma sa aflam in curand cat de dificila era in fapt frontiera de care ne temusem cel mai tare. In itinerariul din 2010, de dinainte de accident, nu fusesera incluse nici Sudan, nici Egipt, pentru ca stiam ca ar fi fost extrem de dificil, daca nu imposibil, sa intram fara Carnet de Passage. Dar tensiunile din Siria si Libia escalasera intr-atat de atunci, incat fara nici un fel de sistem de comunicare satelit sau ceva similar, era de neconceput sa incercam sa le traversam singuri. Trebuia sa mergem in Egipt. In Abu Hamed se topeau trotuarele. Inventasem intre timp o rutina pentru a face fata arsitei: de cate ori gaseam apa din belsug, ne udam bine costumele si ne turnam o cana-doua in cap. Efectul racoritor tinea 15-20 de minute. Dar in dimineata aceea efectul combinat al stresului din ziua trecuta si caldura excesiva ne-au venit de hac. In pragul lesinului, am tras intr-o carciuma, sa ne intremam cu un pahar de ceai cu cardamom. Ca de fiecare data, am fost primiti cu cele mai calde zambete si ospitalitate desavarsita. Auzind ca ne pregateam sa pornim inspre Halfa insa, mesenii au sarit la unison in picioare: ‘drumul e foarte greu, nu se poate sa mergeti singuri, e musai sa faceti cale intoarsa si sa urmati drumul cel nou!’ ne-au spus. Adica nu eram pe drumul nou? GPS-ul ne lasase inainte de Atbara, probabil sa ratasem un semn. Alternativa din Abu Hamed e offroad, paralel cu linia de tren, care are are statii din 30 in 30 de km. Insa abia la jumatatea distantei, la Statia nr. 5, exista un popas cu ceai si apa. In rest am fi singuri, in desert, in miezul zilei.

Am cugetat la riscurile pe care trebuia sa ni le asumam. Si am ajuns la concluzia ca era stupid sa nu ascultam, de data asta, sfatul oamenilor care de atatea ori ne-au spus ca drumul e bun unde era rau, si ca e aproape ce era departe. In cazul unei probleme tehnice, cu lantul uzat si gumele zdrente, cu apa limitata si fara telefon, nu ar fi fost de gluma. Ca sa mai avem o sansa sa prindem feribotul aveam de facut insa cel putin 650 de km pana la lasarea noptii, pentru a recupera timpul pierdut. Dar nu aveam de ales, si am facut cale intoarsa catre Atbara, unde am oprit pentru o runda de freshuri de mango. De-a lungul celor 200 km de pustiu care au urmat ne-am tot gandit la biciclistul pe care il intalnisem cu ceva zile in urma. Oare cu rezistase pe acea etapa, fara localitati si fara amforele datatoare de viata? Asfaltul era asa cum ni s-a spus in Abu Hamed, impecabil, Made in China. Desertul e un mediu propice sa-ti pui ordine in ganduri. A fost o zi dura, dar spre seara am ajuns in Dongola, cu rezervele de apa pe sfarsite. Orasul avea sarm, apa din amfore nu mai era la fel de neagra ca in Atabara, brutariile coceau lipie calda, falafelul mirosea bine, oamenii erau numai zambet. Am facut plinul, apoi am depasit orasul si am campat, satisfacuti ca ne indeplinisem obiectivul. Estimam totalul zilei la 730 de km. Soarele a apus din nou de parca cineva ar fi stins un bec gigant.
Ne-am trezit la 200 de km de destinatie. Planul era sa ajungem in Halfa pana in pranz, sa gasim un hotel si sa ne luam bilete pentru bac. Wadi Halfa a fost fondat de cele cateva familii de nubieni care au rezistat mutarii fortate de pe tinutul stramosesc, aflat acum sub apele lacului Nasser. Ar fi greu de ghicit ca prafuita si modesta asezare e o importanta trecere de frontiera. Toti overlanderii stiu cine e ‘tartorul’ aici. Oricat de mult am uri insa conceptul de ‘fixer’ (intermediar), azi, cand punem in scris povestea, si putem sa judecam la rece ce se intampla de o parte si de alta a granitei dintre Sudan si Egipt, trebuie sa recunoastem ca Mazar nu e un om rau. L-am intalnit in drum spre docuri, o ducea in atasul motorului primit ‘cadou’ de la un sud-african pe o englezoaica, care sosise cu bacul din Assuan, si care urma sa doarma la el acasa. Multi calatori fac la fel, iar el le rezolva toate actele. Mazar e respectuos, vorbeste bine engleza, si pana la final nu ne-a cerut nici un ban, lasand la latitudinea noastra orice rasplata. Teoretic noi nu aveam nevoie de el, ne puteam lua singuri biletele si trecusem singuri atatea frontiere. Insa bacul asta are o chichita: pasagerii pleaca miercurea, dar barja pentru vehicule pleaca a doua zi, sau la cateva zile distanta. Adica iti astepti in Assuan cateva zile masina sau motorul, pe care nu le poti incarca singur pe barja, decat daca esti dispus sa mai ramai o saptamana in Wadi Halfa pana la urmatorul bac, si sa platesti taxa de port in Egipt. Aici intra in scena Mazar, caruia a trebuit sa ii dam cheile de la Yamaha. Mazar urma sa incarce motocicleta pe barja care inca nu se stia cu precizie cand va sosi din Assuan. Seara am dat o tura prin oras cu Kostas, un jurnalist grec, care e platit sa conduca diferite motoare prin lume. Sosise cu bacul din Assuan, in drum spre Cape Town, apoi urma sa traverseze America Latina. Subiectul cel mai fierbinte a fost experienta lui pe nava RO-RO din Turcia in Egipt, singura solutie viabila pentru a parasi continentul african. Discutia a necesitat cateva carafe din celebrul suc de lime din Halfa, care e pe atat de fabulos pe cat se spune. Intre timp hotelul nostru, si intreaga localitate, devenisera un furnicar sufocant de oameni si bagaje. Anticipam o nebunie pe bac, dar habar nu aveam.
Ultimul mic dejun sudanez a fost un delicios fuul cu branza, rucola si ulei de masline. Dupa care ne-am imbulzit impreuna cu alti 500 de pasageri, sa prindem un loc sub punte. Ne imbarcam pentru cele mai nebunesti 24 de ore. Urma sa induram pe acea Arca, in acel Babilon, toate emotiile si mirosurile imaginabile, atat sublime, cat si revoltatoare, si sa ii intalnim pe Carola si Joe, care vor juca un rol important in viitorul nostru.