kazakhstan-silk-road

Nunta la cazahi

Pana in sec. XX Kazakhstanul a fost o tara de nomazi. Mai putin zona de sud, prin care trecea Drumul Matasii. Adica pe unde avem noi de gand sa o luam. Mai toti calatorii evita segmentul asta si pedaleaza sau isi conduc vehiculul din Georgia in Azerbaijan, apoi trec Marea Caspica pe feribot. Noi suntem mai suciti: evitam feriboturile – mai ales pe asta, care ustura cumplit la buzunar, basca are un orar nesigur, adica si mai multe zile de intarziere la vizele noastre cele periculos de gata sa expire. Ocolul prin stepa rusa si Delta Volgai a meritat, iar acum ochim o frontiera mica, ratacita undeva la marginea deltei. Unde ajungem manati de insuportabilele muste despre care am mai povestit.

Coada din vama nu e mare, dar se misca greu. Desi rusii par ca fac tot posibilul sa nu ne tina in bataia roiului de lighioane consumatoare de sange si nerv de om. Conversatiile cu ceilalti soferi sau cu soldatii din vama e asezonata cu gesturi disperate prin  care fiecare incearca sa-si apare ce i-a mai ramas nepiscat. In sfasit de vine randul. Actele, intinde mana Olea dupa pasapoarte si taloane. Miscarea imi ia cateva secunde, destul insa cat sa pierd batalia cu mustele pe flancul drept. Si lui Olea i se face mila de noi. Intinde mana, ii spune Anei, si ii toarna in palma un praf  de culoare alba. Da-te cu asta pe fata, zice Olea. Cateva perechi de ochi sunt atintite pe noi. Ce-o mai fi si asta? Cu praf alb la nas, Ana arata de tot rasul. Dar praful misterios pare sa-si faca treaba, si mustele isi mai slabesc atacul. Ma frec si eu cu praf pe fata, ah, e un pic mai bine. Olea imi inapoiaza pasapoartele: ia tu asta. Deasupra e un plic cu praful salvator. Care se arata a fi zahar vanilat, desi nu miroase defel a nimic. O fi expirat, imi zic, dar mustelor tot le vine de hac. Noua nu ne dati? protesteaza ceilalti de la coada, in timp ce Olea ne face un semn de ramas bun. La revedere Rusia, ne regasim ceva mai tarziu!

Drumul ne indaguie sa observam cum fac fata satenii inundatiilor sezoniere. Vitele si caii par sa se bucure de efectul racoritor al acestor piscine efemere, mai ales ca suntem in miezul verii. Dar soferii au ceva de furca: pe alocuri apa e atat de sus, incat au fost instalate poduri temporare. Care in timp au devenit permanente – fie din lene, proasta administrare sau saracie.

Imediat devine limpede ca am ajuns intr-o tara dramatic diferita de cea pe care am lasat-o in urma. Drumul e o norocire de asfalt topit si macinat; in rest nisip, gunoaie si amar. Sub rotile cui ai zice ca se afla cocktailul asta pentru infarct? Nu carute, nu Lade ciuruite, ci gipane cu jante de smecheri, care ii dau bice fara nici o jena. E fiecare pentru sine, si n-avem incotro, trebuie sa intram si noi in joc. Incojocite intr-o blana groasa de culoarea desertului care ne arde ochii si ne umple zarea, camilele de pe marginea drumului asista imperturbabile la spectacol.

Dar nici noi, nici mobrele nu putem trage cu spor fara o pauza de potol. Rezolvam prima problema intr-o benzinarie care arata ca un OZN in peisajul asta desertic. Inauntru e ca in orice alta benzinarie de la noi: curat, aer conditionat, rafturi cu dulciurile ambalate in brandurile care ne-au dat pe toti pe spate acum 20 de ani si care isi continua avansul in toata lumea. Dar buda nu. Buda e afara, in ceainaria de vizavi, adica clasica magazie de lemn peste o gaura in pamant, cat sa nu te vada nimeni cum te sufoci de miros. Si asta nu e tot: de acum inainte nu putem sa facem pur si simplu plinul la pompa. Nu, nene. Desi cazacii sunt plin de petrol de put, fiecare musteriu mai intai merge cuminte la casa, plateste de cat vrea sa ia – adica cativa litri, ca nimeni nu face plinul la gipan – si abia dupa aia merge cu chitanta in mana la pompa sa-si primeasca portia. Pretiosul lichid e seva acestei tari si i-a adus, ca si Nigeriei, atat binecuvantare cat si blestem. Kazakhstan se zbate sa faca fata problemelor generate de poluarea industriala. Toata tara e presarata cu resturile radioactive sau toxice ale defunctei infractructuri militare. Solul a fost saracit de nutrienti din cauza supraexploatarii si folosirii intensive de pesticide. Infrastructura paupera a dus la scurgeri saline si nici irigarea in prostie a culturilor nu a avut efecte mai bune. Cele doua mari rauri care odinioara adapau Marea Aral au fost deversate pentru irigatii spre campurile cu bumbac. De fapt, stepa kazaca, deja o intindere stearpa, continua sa se usuce intr-un ritm accelerat. Pitorestile tufisuri care sunt un atat de fotogenic fundal atunci cand campam nu sunt chiar atat de pitoresti pe cat par a fi. Sunt dolodora de chimicale si otravuri. In timp, vantul imprastie otravurile astea odata cu furtunile de praf si nisip, direct in ochii deja tulburi ai bietei Mari Caspice. As zice ca ne taiem, incet, da’ sigur, craca de sub picioare. Dar hai sa nu o dam in pesimism, hai sa infulecam ceva in prima tara cu adevarat asiatica de pe traseul Into The World 2013. Incepem cu plov (un pilaf  cu carne) si chai.

Cat o ardem la o mancarica, ne interesectam cu un cuplu (o poloneza si un irlandez) care nu au timp de imbucat si doar vor benzina. Ei se grabesc: participa la un “raliu caritabil”, noua moda in Occident. Probabil ca nu o sa ii mai prindem din urma prin pustiul asta. Care pare sa nu se mai termine…

… decat daca facem un ocol pe una dintre potecile laturalnice. Asa ajung chiar la tarmul Marii Caspice, unde caii semi-salbatici si niste pastori singuratici se scalda in apus.

Cat mai distrez cu asta si cu cautatul unui loc decent de campat, Ana numara minutele pana cand soarele va trece dincolo de orizont. Lumina asta e nemaipomenita, imi spune ea la intoarcere. Iti arde retina de la primele raze ale rasaritului si nu slabeste dogoarea nici in apus. Imi aminteste de Mauritania, de Sahara. Ei bine, nu asta ne-am dorit?

Dar nu, asta nu e defel Sahara. Culorile, flora si fauna, toate sunt aparte. Ciulinii au flori delicate care se sting la atingerea soarelui, doar ca sa reinvie odata cu luna. Nisipul e pistruiat cu urmele creaturilor care ii misuna prin rarunchi: paianjeni parosi cat palma de mari, libelule uriase si desigur o gramada de gandaci de balegar.

La micul dejun imi fac de lucru observand toata societatea asta de gaze si plante.

Ziua urmatoare parca e si mai ciudata. Abia daca trecem pe langa vreo asezare de om. Satele (sau orasele?) sunt niste compozitii stirbe de case de chirpici langa care bogatii isi fac vile din cele mai nesustenabile materiale inventate vreodata. Cele mai interesante sunt comitirele: este limpede ca e musai sa arati ca ai bani, chiar si dupa trecerea in lumea celor drepti. Mausoleul mortului bate la cur coliba in care a fost fraier sa-si petreaca viata.

Etnicii kazahi sunt in fapt un amestec curios de triburi turcice si mongole, care au migrat in regiune prin sec. XIII. Kazahii sunt una dintre ultimele natiuni care si-au abandonat hachitele nomade si in trecut au fost rareori un popor unitar. Sunt niste individualisti. Numele lor vine din cuvantul turcic care inseamna calaret liber, aventurier, om in afara legii (nomadic). Pamanturile populate de cazahi au fost in fine cucerite de rusi prin sec. XVIII si mai tarziu asimilate Uniunii Sovietice. In anii ’20 Stalin a demarat denomadizarea cazahilor, dar oamenii au preferat sa-su sacrifice vitele si sa moara de foame. Cei care au rezistat colectivizarii au fost deportati. Populatia a scazut cu 2 milioane de suflete intr-o singura decada. Dar in perioada controversatului program denumit “pamanturi virgine” din anii ’50 si ’60, cetatenii sovietici (in majoritate etnici rusi) au fost incurajati sa se instaleze pe pasunile din nordul Kazakhstanului. Influxul de imigranti a adancit conflictul etnic. In scurt timp erau mai multi straini decat nativi in tara, si abia dupa independenta din anii ’90 etnici kazahi au reinceput sa fie repatriati. De atunci Kazakhstan se straduie sa managerieze revirimentul traditiei islamice (peste 70% din populatie este musulmana) si sa-si dezvolte o identitate nationala coerenta.

Atmosfera insa este de mare clasa, oamenii sunt de sa-i pui pe rana: comunicativi, indrazneti, joviali. E o bucurie sa tragem in cate o chaikhana pentru o cana de infuzie puternica, amestecata cu lapte proaspat! In locul asta de pilda, Gulshat parca abia astepta sa ne facem aparitia si e nerabdatoare sa se suie pe mobre. Salamat nu se lasa mai prejos, da fuga sa puna o bluza mai acatari ca sa dea bine in poze. Fiul ei, Sultan abia daca are 2 anisori, dar deja ii face cinste numelui. Amina insa are 4 ani, si este ceva mai sfioasa. Dar odata de ii mangai cositele impletite, ochisorii de culoarea carbunelui incep sa-i sclipeasca. Uiuiuiuuuuuu! Si ne dam roata, pana si ea, si eu, ametim. Femeilor pare sa le cad cu tronc: na, ca am gasit un loc in care mutra mea e exotica! Rahmat!

Dar in curand drumul ma face sa-mi musc buzele ca l-am vorbit de rau: sub gume avem cel mai neted si fin asfalt din cate sunt pe lume. Coxam, cu audienta de camile de rigoare de-a stanga si de-a dreapta, si uneori de-a curmezisul.

Nu stiu de ca m-as mira ca au astfel de sosele; kazahii sunt in topul celor 5 natiuni detinatoare ale celor mai mari zacaminte de petrol! Asa ca iar parcurgem fara efort distante uriase in fiecare zi. Intre timp ne-am luat obiceiul sa caram niste apa suplimentara, si facem dus la cort. Iar in unele locuri, cum ar fi albia asta secata de lac, avem toate conditiile si pentru o tura de jogging.

Nu ne sta in fire sa mergem asa repede, dar ne mana si vizele, si nevoia. Pe aici nu e nimic, decat desert si ceainarii. Nici una nu seamana cu alta. Gasim si varianta cu aer conditionat in pustiu, dozator de sapun (buda e tot afara, in cotet, dar hartia se colecteaza intr-o galeata!) si meniu plastifiat. Aici totul e ieftin ca braga, dar impersonal.

Gasim si varianta neaosa, cu mamaie cu plod murdar de muci, buda de sa-ti bestemi zilele, dar unde gasim cel mai bun ceai cu lapte pe care l-am baut din Kenia incoace! Mamaia insa nu se da in laturi de la jupuirea turistilor naivi: ne cere 500 de tenge pentru trei cani de ceai! Ilsgur are 8 ani, si la toamna o sa mearga la scoala. Tatal lui e la munca in Uzbekistan. Nu mai mira ca baiatul ezita sa intre in vorba cu noi: trebuie sa fie straniu sa cresti asa, izolat de lume.

In cele mai multe ceainarii nu avem surprize. Nici nu mai intrebam de pret sau de meniu, pur si simplu de intindem pe platforma acoperita cu perne si facem un semn dupa ceainicul plin cu lichid aromat. In vremea asta, cazahii in trecere pe aici isi fac si ei mana cu o sticla de bere la 2 litri si una de votca de 750 de ml, pe care le dau gata, ca sa inceapa ziua cum se cuvine!

Cum ma gandeam eu visator la urmatoarea cana de ceai, o vad pe Ana cum franeaza violent. Ce … mea? Am ramas in pana de benzina, ma anunta Ana. Bai frate, data viitoare sa fii mai atenta, mergeai cu 90! Bun, Ana da pe rezerva, ne vedem de drum. Dar dupa nici un kilometru opreste din nou. Glumesti? Pe dreapta insa e motivul pentru care a oprit si de data asta ma face sa zambesc. Vezi tu, Ana a tras pe dreapta pentru ca Perizat si Aidos fac nunta.

Suntem la cativa kilometri de orasul Beyneu. Nu stiu de ce, nuntasii si mirii s-au adunat taman aci, din toate locurile posibile, la o votca si o serenada. Hai incoa! ne striga kazahii. Ei bine, demult iti doreai tu o nunta, ii zic Anei, si ea da vesela din cap, indreptandu-se spre gasca la patru ace. Kuanish ne ia in primire. Mireasa e sora-sa, asa ca e musai sa cinstim. Pai conduc, se scuza Ana, dar Kuanish are leac si pentru asta. Suc de mere! Duhneste a votca, dar dintii lui de aur afiseaza cel mai simpatic zambet din lume. Hai noroc! Cica sa toastam si noi pentru tinerii insuratei. Pai casa de piatra sa fie, zice Ana, si isi traduce urarea prim mima si desene cu varful de la cizma in nisip. Mireasa Perizat ramane sfios retrasa intr-o parte, investmantata intr-o rochie cu crinolina si acoperita de bijuterii grele de argint si alama. Dar restul gagicilor isi dau repede drumul: toata lumea danseaza, bate din palme si ingana balada menestrelului.

Acum, zice Kuanish, mergem la masa. Veniti si voi,  da? Pai cum sa refuzi asa invitatie? Voi mergeti in fata, cu mine, ok? Si claxonati tare, o sa fie tare frumos, mai zice Kuanish, care demareaza in tromba, in capul alaiului de petrecareti. Pana in oras se conduce ca la balamuc: masinile din alai fac zig-zag, mana in claxon, eu dau cate un wheelie, nebunie. In oras nu ne potolim, si facem turul cartierelor, sa stie lumea ca tinerii isi pun pirostriile. Trecem pe rosu fix prin fata unei masini de politie, dar gaborii ne fac cu mana. Cand ajungem in fata curtii unde are loc festinul de nunta ni se face semn sa intram prin portile larg deschise. Si nu stiu cum, poate pentru ca i-o fi sunat Kuanish inainte, dar aud DJ-ul ca urla in microfon ceva de Romania si motocicleta! Parcam in aplauze frenetice langa o yurta imensa, in care au fost asternute mese cu bunataturi si perne de catifea. Sa inceapa petrecerea. Mireasa danseaza si se inclina ritmic sub indrumarea batranelor, plozii trag de un soi de piñata, doua tanti arunca in multime cu dulciuri si daruri aducatoare de noroc. Eu ma procopsesc cu un batic de prins la gat, Ana cu o naframa kazaha si o bratara. Amandoi suntem pupati si imbratisati de nuntasi, vecini si rubedenii.

Apoi ne punem la masa. O femeie aduce un blid cu pilaf si friptura de oaie. Va fi cel mai bun plov pe care il vom manca in Asia Centrala. facut in unt, cu fructe uscate si morcov. De friptura nu mai spun! Comeseanul Anei ii face semn la jugulara. Adica: bei ceva? Ceva inseamna votca, si nu scapam fiecare fara macar un paharel dat pe gat. Unsa cu alcool, conversatia curge mai bine: sporovaim in rusa noastra de balta, mai mult dand din maini, despre salarii, preturi la apartamente si viata in general in ambele tari. Cu un neuron ramas alert realizez ca va trebui sa ne sustragem de la restul petrecerii, daca vrem sa mai ajungem cu ficatul intreg in Uzbekistan. Cum, necum, izbutim sa ne suim in sa, si sa ne luam la revedere de la gazde, dupa inca o sesiune de pozat si imbratisat.

Cat se risipesc aburii alcoolului, orbecaim dupa o benzinarie care sa fie deschisa si care sa nu aiba pompele uscate. In curtea celei cu noroc, vitele – adica mai sus-pomenitele camile – pasc netulburate iarba pe langa gipanul stapanului.

Urmatorii 80 de kilometri pana la granita nu mai sunt asfaltati. Nu e usor.

Avem praf in fiecare por si fiecare ungher. Si nici camioanele care trec in tromba nu ne menajeaza.

Dar bag seama ca votca de mai devreme ne-a dat  avant: prin nori de praf si santuri de pietris, zarim in curand frontiera uzbeka. Cica de aici inainte asa va fi drumul de-a lungul Asiei Centrale. Ei bine, nu putem sa ne convingem daca e laie ori balaie decat daca ne incumetam intr-acolo…

 

 


Vizualizaţi 2013 – Kazakhstan pe o hartă mai mare