russia-1

Muste si caviar in Delta Volgai

E cel mai mare fluviu din Europa si traverseaza cea mai mare tara din lume. Da, suntem in Rusia. O luna pe an – jumate de mai si jumate de iunie – Volga se umfla insa si mai tare. Taman cand ne facem si noi aparitia, dupa zile de desert si uscaciune. Delta inundata devine paradisul mustelor, care nu se lasa induplecate de nimic. Iti intra in ochi, in nas, in gura. Noua ne intra in casca, prrin orificiile de ventilare, chiar si la 70 la ora. Pisca, ne sug sangele, ne ling transpiratia, ne scot din minti. Cu greu ne tinem cumpatul si blestematele insecte ne fac sa trecem aproape fara sa oprim prin satele de pescari cu bordeie de lemn ca in cartile cu povesti din copilaria Anei.

Suntem in Astrakhan, si cu noi e Merlin, un baiat din Germania care a condus din Hamburg pana aici, si care merge in Kazakhstan. De acolo se intoarce acasa. Ne-am gasit cat cautam ceva de-ale gurii la o intersectie. In pustie. Dar in Rusia, contrar zvonurilor, in fiecare pustie e macar o cafenea.

Si avem ce sa ne spunem. Cum am campat intr-un lan de urzici, mai in deal de o cladire pe care flutura steagul Ingushetiei, singurul semn ca ne aflam in respectiva separatista.

Cum ne-am trezit cu o multime de musafiri matinali: melci cu cochilii delicate, bondari supraponderali, greieri miopi, lacuste obraznice…

Ca in noaptea trecuta am campat intr-un loc si mai frumos. Intre dealuri rotunde, imbracate in toate culorile stepei, dincolo de care noaptea a intins o panza neagra cu puzderie de stele.

Ca satele curatele prin care am trecut la ses ne-au contrazis toate miturile si toate prejudecatile despre rusi.

Ca femeia pe care am deranjat-o in zori in timp ce trebaluia prin bucatarie ne-a pus cu bucurie pe masa cele mai mari chiftele si cele mai gustoase rosii pe care le-am mancat in ultimii cinci ani.

Ca desi oraselele de provincie nu duc lipsa de monumente cu iz comunist (toate, da’ toate! acoperite de coroane proaspete de flori, semn ca cineva acolo sus tine la propaganda de masa), oamenii sunt deschisi, primitori si au numai cuvinte de incurajare la vederea noastra. Nu exista oprire fara ca cineva sa nu sa aproprie curios sa ne stranga mana si sa ne intrebe macar de unde si incotro. Fosta Uniune Sovietica – pe care avem cu totii motive sa nu o simpatizam – trebuie sa fi fost altceva decat au crezut parintii nostri si decat am crezut noi. Diversitatea etnica mostenita in urma destramarii imperiului rosu e savuroasa. Desi trebuie mentionat ca multe etnii si familii au fost sacrificate si continua sa sufere in urma acestui proces de metisare fortata.

Ii mai povestim lui Merlin cum ramas in pana de bezina si bani in pustie, si ca ne-am topit de sete la malul unei mlastini populate de serpi si libelule cat palma. De-a stanga si de-a dreapta chioscului de fanfara (lol!) sunt budele, separate, cum altfel, pe sexe!

Povestim in continuare cum ca la rascruce de drum spre Dagestan, Fatima a fost incantata sa ii calcam pragul micii cantine si sa ne arate nepotica, pe Jasmine.

Fiica ei, Raia ne-a servit copan de pui cu salata…

… in vreme ce Sveta framanta la piroshki cu carne tocata de porc.

Ce e drept, in cele cateva zile de Rusia am inceput sa ducem dorul Caucazului. Era racoare si verde acolo pe munte, aici campia se topeste in orizont, nesfarsita.

Mancarea rusilor e simpla, ca a noastra, si arata diversitatea fostului imperiu, dar si caracterul frust al popoarelor care s-au amestecat aici. Normal ca nomazilor nu le sta gandul la bain-marie si macarons, normal ca din Siberia nu o sa ne parvina cine stie ce retete sofisticate. Nu, mancarea asta e sa-ti umple burta, si isi face teraba cu varf si indesat. Nu e preferata noastra, nu sa visam peste ani si ani la borsurile si tocanurile greoaie care difera cu putin de cele ale bunicilor, dar un lucru e cert, nu se moare de foame nici in Rusia… dar cu asta si Merlin e de acord! Cafeneaua in care ne retragem din calea soarelui ne serveste argumentul decisiv. Madina ne serveste plov (un pilaf cu carne care de aici inainte e mancarea de baza a multor neamuri), bors (pentru romani nu mai are nevoie de nici o prezentare) si mahan (o supa de vita specifica Asiei centrale).

Trasaturile Madinei vestesc aproprierea de Asia. De fapt pana acum am socializat mai mult cu minoritatile, decat cu rusii aia get-beget, blonzi, cu trasaturi rotunde si par balai, pe care i-am vazut la televizor. Toata lumea are chef de vorba, iar amicul Madinei, Urajgali (plus gagica) de tras in poza. Ne simtim ca intre prieteni, desi suntem prin straini. Pana si Batir, drumarul, (de origine mongola) are chef de zambit, parca in ciuda arsitei.

Madina ii face cadou Anei un sapun, iar in satul urmator tanti de la ghereta din poza niste peste uscat. Ce gust are? ma intrebi. De caramea de peste, raspunde Ana, cica delicioasa. Dar Ana e galateanca, adica a supt la san lapte cu aroma de peste, asa ca nu bag mana in foc ca daca ai incerca pestele asta ai fi si tu de acceasi parere ca si ea 🙂

Sasha, de origine din Afaganistan, insista sa mergem sa dormim in oras la cumnata lui. Pe care insa a doua zi o vom cauta zadarnic, ca pe proverbialul ac in sacul cu fan. Nu va fi insa singura intalnire cu Afganistanul unde tare ne dorim sa calatorim…

Pe drumul spre Astrakhan dam cu ochii de un miraj: lacuri de sare. Siluete fragile de insecte zac fara suflare in stratul translucid ca niste bijuterii.

Ce zici? imi face cu ochiul Merlin. In soarele isteric de la amiaza oglinda de sare imi ia mintile. Parca am fi pe alta planeta… Imi trece prin minte ca poate soarta ma razbuna pentru faptul ca nu am putut ajunge in America de Sud, la Salar de Uyuni.

Tu vii? il intreb pe Merlin, ca Ana ar avea toate sansele sa se blocheze in stratul moale si ar fi bine sa avem de impins la cat mai putine vehicule. Neah… refuza neamtul.

Eu ma las tentat. Trebuie sa dau macar cateva ture!

Merlin si Ana asteapta rabdatori sa imi fac damblaua prin clisa de sare.

Spre apus ajungem la periferia deltei si a orasului. Orbecaim fara succes in cautarea unui loc fara muste. Dar fiecare ezitare in nisipul adanc, fiecare secunda de oprire ne costa amarnic. Mustele astea blestemate nu ne cruta deloc. Piscati, isterizati, hotaram in unanimitate sa facem cale intoarsa in desert, adica vreo 30 si ceva de kilometri. Nu-i asa ca e mai bine aici? Iar altitudinea este… -82 de metri sub nivelul marii!

Ana da o tura prin scaieti. Noi barbatii ne bagam la o bere rece. Imi contemplu incantat opera. Maine e musai sa spal sarea asta de pe mobra, dar acum arata strasnic!

Cina e peste, peste, peste: uscat, la conserva si in supa. Dupa care gata, la sforait! Dimineata ne luam la revedere de la Merlin (care a traversat si Romania). Drum bun!

Noi mai ramanem o zi in Astrakhan: sa vedem orasul si sa-i gustam caviarul, chiar daca ne mustra nitel constiinta de mila sturionului. Un dinozaur de pe vremea dinozaurilor, bietul peste a fost atat de exploatat incat populatia e in cadere dramatica. Insusi totemul de la intrarea in urbe ne obliga sa investigam.

Pe malul Volgai, de-a lungul promenadei, tanticile s-au pus la maturat. Iar pustanii din oras nu par sa se sinchiseasca ca undeva in adancuri ar putea bantui un peste cat ei de mare.

Prioritatea zilei e sa dau jos sarea de pe KTM. Amabilitatea rusilor e din nou peste masura: Andrei, baiatul din dreapta, face o teraba de milioane (individul din mijloc e Anton, doar un client, care a incercat sa ne ajute sa o gasim pe sora lui Sasha, sunand in stanga si in dreapta, din pacate fara succes). KTM-ul primeste tratament de spa complet: kercher, sampon, lustruit. Andrei nici sa auda de bani. Nu vrei sa ti-o spal si tie? o intreaba pe Ana. Rosind, Ana da din cap ca da. Ghinion insa, dupa ce ambele mobre au fost dusate si uscate, a mea nici ca mai vrea sa porneasca.

Rusii ciorchine pe mine. Uscam, surubarim… degeaba! Asudat la piele, decid sa dau jos tot calabalacul, dupa ce acu juma de ora l-am priponit pe cal. Scot laptopul, cu gandul sa fac un diagnostic. Laptopul e descarcat, licenta pentru Windows parallels a expirat, retea wifi la dracu in praznic de unde… ba uite ca e ceva, am o liniuta, hai sa updatez licenta, sa resetez  mosneagul asta de Mac… manevrele imi iau o vesnicie, timp in care din cand in cand cineva zgaltaie de motocicleta, intreaba, isi da cu presupusul. Trec doua ceasuri. Incerc sa schimb mapa, mai butonez una-alta, mai dam cu fas pe la contacte si… urale popor, KTM-ul renaste! In sfarsit putem sa pornim in cautare de adapost: e cazul sa facem un dus in seara asta, sau o sa ne cada pieile de pe noi! Din Tbilisi o ardem in praf, noroi si soare, situatia nu mai sufera amanare. Dar hotelurile din Rusia au preturi ridicole, mult peste limita bunului simt sau a buzunarului nostru, oricat de disperati sau de urat mirositori am fi. Ana intra in vorba cu cativa trecatori. Intr-un final cineva vorbeste destula engleza si are destul ragaz ca sa ne ajute: Goof, Liudmila si fiica lor Ana stau sa ne asculte doleantele, in timp ce se apara cu furie de roiurile de muste de Volga. Am o amica care va poate inchiria ceva, propune Goof. Apare Tatiana. Ocin priveat Tanea, ii spune Ana in timp ce ii intinde mana. A, dar tu esti rusoaica? Nici vorba, dar incerc sa invat. Deci, cat vrei pe chirie? 1500 de ruble, intr-un “kvartir”. Scump! A fost cool pentru mine sa dorm intr-un apartament comunist, retro! ne povestise Merlin in ajun. Dar pentru noi nu e deloc retro, sau cool. In blocurile astea nenorocite ne-am nascut si am crescut. In fine, pentru azi o sa raman asa. Nu avem de ales, daca e sa mai simtim ceva din ziua asta, daca e sa apucam sa ne spalam boarfele si sa facem doi pasi prin oras. Iata cuibusorul nostru  si imprejurimile din cartier:

Imbaiati si cu rufele puse la uscat, dam o raita prin centru. Kremlinul din Astrakhan e unul dintre cele mai interesante. Zidurile lui vanjoase sunt un fundal retinut pentru exuberanta cupolelor aurite ale catedralei, pentru tinerii amatori de jogging si calarie (la trap in oras! asta da pasiune) dar si pentru betivii orasului. Deasupra tuturor, pe pietonalul central, Lenin troneaza nepasator.

Cladirea Baletului din Atrakhan

Seara rusii ies la o vata de zahar, la o o chinezarie, la o gustare. Zau ca ai dupa ce intoarce capul pe promenada: femeile sunt numai una si una, de ai zice ca in oras se organizeaza in secret o preselectie pentru Miss Rusia. Comentam infocat la cina pe care o servim in garsoniera noastra socialista. Pe masa numai preparate locale: sturion afumat, mai multe feluri de peste uscat, paine de Lituania fermentata cu must si da, mult ravnitul caviar. Nu cel mai ieftin, nici cel mai de lux din supermarket, dar destul de gustos cat sa ne faca sa oftam ca vizele de Kazakhstan si Kyrgyzstan sunt pe cale sa ne expire. Mai ca le-am da naibii ca sa ne putem ospata ca tzarii!

La iesire din Rusia trebuie sa povestim si despre hartogaraie: viza turistica a costat 46 de dolari de persoana. Am aplicat in Bucuresti, cu invitatie de la Real Russia (15 euro/persoana, se downloadeaza de pe internet dupa ce achiti cu cardul), iar procesarea actelor a durat 5 zile lucratoare. La intrarea in tara documentele vamale se emit gratuit. Nu ne-am inregistrat la OVIR, nu am fost opriti sau deranjati de politie, nu avem de raportat nici un incident neplacut. Ocin spasiba russkaia zemlia! Ramane de vazut daca urmatoarea trecere prin mama Rusie va fi la fel de misto.


Vizualizaţi 2013 – Russia pe o hartă mai mare