cappadocia-turkey

Minunata anormalitate

Turcia 28 – 30/07

Pe la jumatatea diminetii celei de-a patra zi de cand suisem la bordul navei, nu mai eram singuri pe mare. Mediterana parea neschimbata, dar orizontul era intrerupt de siluetele catorva vapoare. In sfarsit! Am asteptat ca ceva extraordinar sa aiba loc, dar nu a urmat nimic deosebit. Viata la bord era prea usoara, iar trecerea dintre cele doua continente ni se parea total anti-climatica. Ritualurile noastre nocturne obisnuiau pana de curand sa includa urcatul unui deal (nu era cazul, aici aveam la dispozitie scari), curatatul unui petec de pamant de buruieni inalte pentru a face loc cortului (dar arhitectii se ocupasera deja de asta), cuibaritul in sac, sub stele, in jur de 7 (posibil, dar ar fi trebuit sa dormim pe punte). Sufeream o criza teribila de postpartum pentru Afriica, si ne rasfatam masochist cu amintiri si planuri de intoarcere. Traversarea cu feribotul nu avea destul miez ca sa ne tina in priza cu ceva, si sincer, dura de o vesnicie. Dupa ce ne marinasem in suc propriu zile la rand, ne simteam mintea ca o marmelada, muschii moi si ochii incetosati de lenenveala in hotelul pe ape.

Abia la pranz orizontul s-a deschis, si am vazut Asia in forma orasului Mersin. Soferii si-au manevrat TIR-urile, transpiratia a curs rauri, pana cand si noi si Tenere am ajuns de pe vapor, pe pamant turcesc. Eram in Asia, dar nu cea care trebuise. Ne-am consolat cu faptul ca granita aceasta avea sa fie usor de rezolvat. Pentru ca – dintr-un motiv sau altul – Turcia mai aspira la aderarea la UE, formalitatile sunt simple si gratuite. Nici vorba de vamuirea vehiculului, nici macar de viza, si bineinteles ca la doar cateva minute de cand ne aflam in fata ghiseului, ni s-a oferit ceai turcesc in semn de bun venit. Singurul aspect negativ: pretul benzinei, nu mai putin de 2 euro pe litru! Nu imi imaginez cum se descurca turcii. Poate ii ajuta fabuloasa gastronomie locala.

Am testat teoria asta cu delicatesa din poza de mai sus: un carnat bine condimentat, la gratar. ‘Bucatarul’ a plecat in bucatarie cu un buchet de patrunjel si menta, si s-a intors cu o salata peste care a presarat sumak. Ceaiul, desigur, din partea casei. Mini festinul a contracarat lipsa noastra de entuziasm pentru lumea la care urma sa ne re-adaptam. Cu prima ocazie am evadat de la drumul principal, catre Parcul National Ala Dağlar, unde masivul Demirkazık umple zarea.

In curand eram din nou singuri, noi si motorul. Uitate gandurile deprimante si tristetea; locul asta ne inspira la bine, la planuri pentru cum sa ne intoarcem si sa exploram si mai adanc, si mai intim Africa.

Am traversat, din ce in ce mai veseli, sate atipite in umarul muntelui, magarusi lenevind la soare, verdele nesfarsit si aromat al dealurilor. O zi pe placul meu.

Dupa amiaza ne gandeam deja la un loc de campat. In libertate, normal, pentru ca nu e nimic mai fain decat sa te intinzi pe pamant si sa simti cum energia circula liber intre natura si tine. Unul dintre cele mai bune locuri pentru asta e in centrul Anatoliei: Cappadocia.

Locul in care ne-am oprit trebuie sa fi gazduit candva calatori mai veseli. In stadiul acela al aventurii noastre moto, eram consumati de grija proximitatii cu locul din care ne incepusem odiseea, si de contradictii legate de itinerariu. Nu eram nici pregatiti sa trecem linia de ‘sosire’, nici in postura de a continua in conditii optime spre est. Buget, echipament, GPS – doar cateva dintre ratiunile pentru a face un pitstop mai serios. Felul in care calatorisem ne facuse si rau, si bine. ‘Intimitate’ devenise un cuvant gol, ziua o petreceam priponiti de un scaun motorizat, iar noptile intr-o camera de panza de nici 3 metri patrati. Dar asta era casa noastra mobila, o importanta constanta intr-o lume mereu in schimbare. Si chiar si atunci cand lucrurile nu erau chiar in regula, izbutisem sa ne tinem cu dintii de un minim haz-de-necaz, pentru ca se gasesc mai usor solutii la probleme cu o gluma si optimism. De data asta insa, vedeam viitorul mai sumbru. De fapt, nu era mare lucru de discutat. Romania era prea aproape ca sa nu fie destinatia evidenta pentru un popas, sa ne tragem sufletul, si sa ne organizam calabalacul. Ocolul prin Cappadocia, cu gand sa ne pierdem o zi-doua urma printre seminee de lava si canioane roz, era doar un semn ca ne aflam inca in faza de negare.

Spre norocul nostru, Cappadocia ne-a dat mai mult decat am sperat. Acum 10 ani Ana petrecea o mare parte din an in Turcia, si imi povestise de multe ori despre un paradis offroad. In Turcia nu ma aflam pentru prima data, dar in Cappadocia da. Eram nerabdator sa verific informatia.

Cu 3800 de ani in urma, pe final de Epoca Bronzului, Hittitii incepusera sa se instaleze in Cappadocia, care avea sa fie colonizata si de Persi, si de Romani, devenind in secolul al 4-lea un refugiu pentru primii crestini. Turcii au sosit mult mai tarziu, dar au avut o politica de toleranta pentru comunitatile de calugari trogloditi. Asta a facut ca regiunea sa aiba in continuare un destin izolat de restul natiunii, desi teritoriile istorice sunt vag delimitate din punct de vedere geografic (la est de Eufrat si la sud de Muntii Taurus). Cappadocia este practic un podis situat la peste 1000 m altitudine, presarat cu vulcani stinsi (unul de aproape 4000 de m inaltime). Semi-arid, fara acces la o sursa importanta de apa, locul asta nu arata ca nimic altceva pe Pamant.

Acum 10 milioane de ani aici era un infern vulcanic. Literalmente. Diferentele de temperatura intre straturile de lava au generat o armonie cromatica care face uitat trecutul geologic atat de violent al Cappadociei. Eruptiile au continuat pana nu demult sa construiasca un peisaj suprarealist. Este o destinatie mondiala de top pentru safari cu balonul, si trebuie sa fie intr-adevar fain sa plutesti deasupra unui astfel de loc.

Am plecat din satul Göreme, centrul turistic al regiunii, catre Ürgüp, printre pliurile de lava din Valea Rosie.

Panorama cerea o gustare, cu picioarele atarnand deasupra minunatului anormal.

Acolo unde stratul de 100-150 metri grosime de lava solidificata este acoperita de un bazalt rezistent la eroziune, Cappadocia e acoperita de stranii coloane. Seminee de lava, inalte, galbate la baza, suple catre capitelul de piatra, macinate de eoni de ape meteorice si vant, nascande ici si colo din desertul de cenusa vulcanica.

Peisajul selenar ne-a alinat dorul de Africa. Eram in desert, dar ma simteam din nou ca pestele in apa.

Am urmat o poteca ingusta pana intr-un sat ascuns in vegetatia uscata care umplea valea. Un barbat calare pe magar ne-a aruncat o privire gen ‘de pe ce planeta ati aparut?’, si asta nu ne-a mirat prea tare. Pentru ca daca o decada in urma Cappadocia isi primea turistii fara sa-si lepede traditiile, astazi regiunea e inundata de vizitatori, care rareori ajung in astfel de sate. Nevazute de ochii turistilor, caisele anatoliene sunt cultivate in vai, femeile cu batice albe coc gözleme acasa. Viata cappadociana ‘in exil’ merge mai departe. Acolo unde Ana isi amintea drumuri de pietris, am gasit o retea eficienta de sosele. Avanos nu mai era un catun de olari, ci un orasel in toata regula, cu propriul hotel Hilton. Sigur, nu trebuie sa ne temem de modern, si poate ca e buna democratizarea Cappadociei, unde nu mai vin acum doar hippioti. Dar apetitul omului pentru profit, se stie, are putine (sau deloc) limite. Ana, cautand in zadar semnele unei Cappadochii de altadata, devenea din ce in ce mai trista. Imaginile de mai jos sunt facute acum mai mult de zece ani in Valea Dragostei.

Peisajul si-a pastrat intacta magia. Ne-am zis ca eram deja prea norocosi sa ne tina inca Heidenaul pe spate, dar ziua noastra tocmai devenea si mai faina. Undeva intre Avanos si nu-stiu-unde, am fost ademeniti de roca orbitor de alba.

Tot depanand amintiri, filosofand si glumind pe tema sexului anormal al mamei natura, nimerisem din intamplare intr-un loc cu adevarat de basm. Culorile, texturile si profilul neregulat al terenului alcatuiau un peisaj nepamantesc in care yang-ul motorului meu isi gasea yin-ul.

Cappadocia are o gramada de locuri ascunse. Cum ar fi o poienita de nisip in mijlocul unui palc de seminee de lava impietrita.

Apusul era aproape, iar eu ma simteam din ce in ce mai bine pe lava. In urmatorul sit mai interesant a trebuit sa trec cu vederea aspectele comerciale, dar odata ce am intrat mai adanc in peisaj, nisipul si piatra m-au facut sa ma simt de parca Cyril Despres ar fi aparut de dupa un copac si mi-ar fi propus sa fiu in pielea lui pentru o zi.

Trogloditii au sapat biserici si case in roca vulcanica, construind adevarate orase subterane. Am asteptat sa se lase noaptea, incercand sa ne imaginam cum se traia odinioara aici, ascultand randunelele incheindu-si o alta zi in vazduh. In curand cerul isi stralucea autoritar stelele asupra bolovanilor netezi, asupra vegetatiei colturoase, peste semineele amutite.

In noaptea aceea am dormit in casa de oaspeti a lui Ibrahim. Asa s-a intamplat, eu sa parchez in fata casei lui si Ana sa mentioneze ca gasea Cappadocia cam schimbata. Discutia asta cerea mai mult timp. Ibrahim s-a nascut si traia alaturi de mama sa in acea casa, sapata in carnea de lava chiar de bunicul lui. Rasfoind in cartea in care sunt publicate pozele de mai jos, gazda noastra ne-a povestit cum familii ca a sa se lupta sa tina pasul cu boomul din turism. Cum ce a ramas din generatiile ajunse la senectute sunt prizonieri in propriile case pierdute in noul fief al statiunilor de lux si al coruptiei. Am varsat o lacrima pentru toti acei oameni pe care ii vanasem in van toata ziua, pentru tarancile care nu mai gatesc pe platforme imbracate in chilimuri, pentru taranii pe magarus pe care Ana si-i amintea ca prin vis. Pentru proprii nostri bunici, ale caror opinci si strung de lemn au ars demult, odata cu etapele eludate in procesul de modernizare a Romaniei.

Curtea lui Ibrahim e decorata cu obiecte ‘de familie’: un pieptene pentru razboiul de tesut, o roata pentru tors lana, o sa. Candva obiecte din cotidian, acum decoratie romantica.

Doar printr-o la fel de romantica figura de stil, Göreme mai poate fi numit ‘sat’. Are restaurante stilate, cafenele tematice, un panou digital pentru informare turistica, chiar si o gara rutiera, iar strazile pavate ‘modern’ gem de vehicule de toate tipurile pentru inchiriat.

Ne aflam in patria uneia dintre cele mai celebrate gastronomii din lume, dar ne ‘alimentam’ numai cu telemea, masline si rosii. Toate delicioase, dar din supermarket. Restaurantele de pe aici nu mai sunt pentru buzunarul de overlander, si mancarea traditionala e cvasi-imposibil de gasit. Am mancat mantı (versiunea turceasca de ravioli), künefe (cataif umplut cu branza si copt in sirop) si supa de linte. Toate nu atat de bune pe cat le stiam a fi. Dar cu toate mofturile si dezamagirea culturala, locul asta este aparte.

Ethosul comercial care a devorat atatea locuri extraordinare din lume nu e atat de prezent, aparent nici in cererea din turism, nici in politica administratiei locale. Poate ca optimismul asta e nefondat, pentru ca noi am fost acolo, e drept, intr-o perioada foarte calda, cand sunt putini turisti. Daca dezvoltatorii raman in limita asezarilor existente si a bun-simtului, legenda va trebui adaptata, dar va continua sa existe. Cu ireala sa frumusete, Cappadocia este in fapt o poveste despre dragostea de libertate, de a crea, de ‘a fi’. Si asta e indeajuns pentru noi.