china-tibet-litang

Litang! Litang!

Cu doua zile mai devreme de povestea care urmeaza, ne bucuram de un “tomnatic” minus 4 grade in Dartsendo (Kangding, cum ii zic tibetanii). Insa norii, grosi ca vatelina si vineti la fata, nu s-au lasat asteptati.
S-au adunat peste oras, impinsi dinspre Himalaya de un vant aprig. Aerul a devenit brusc mai greu de tras in plamani. Viscolul a dat peste cap orarul autobuzelor. Traficul rutier si aerian dinspre si inspre Kangding a inghetat. Toate cursele publice sunt anulate si prognoza pentru urmatoarele zece zile suna… pesimist. Cei 285 de km din G318 pe care ii avem de parcurs sunt pe urcare, asta inseamna doua zile de urcus pe polei numai pana la 4410m, adica abia primul pas alpin. Dupa ce ne interesam in stanga si in dreapta la autogara, trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca a pleca pe roti de aici, acum, suna cel putin nechibzuit. Insa iarna grea nu mai sufera rabdare, peste zece zile ar putea fi mai rau. Spre seara prindem veste ca s-au adunat destui curajosi pentru a umple sigura rata care va sfida vremea si pericolele unui drum la altitudine, macar pana in Litang. Iata-ne, asadar, cam bosumflati, inghesuiti laolalta cu o mana de tibetani si cu ale noastre papornite peste boccelele lor.

Prima bucata de drum intra neasteptat de usor. Inca de la cativa km de periferie pare ca poleiul a fost doar un zvon urat.

In Xinduqiao (altitudine 3440m) dam in sfarsit de echipajele care lucreaza la terasament si la constructia marii magistrale care va lega China de Tibet. Utilajele care baga cox chiar si cand nu au oglinzi retrovizoare, muntii de agregat, haurile inca neastupate din soseaua hartanita de buldozere – iata ce face spaima ciclistilor porniti spre Lhasa. Km dupa km le vedem mesajele mazgalite pe semnele rutiere. Un fel de semnale de viata, sau avertismente, cine stie, pe care si le lasa unii altora.

Intr-o portiune mai lata de macadam, soferul trage pe dreapta. De la adapostul autocarului cu geamuri aburite de respiratia celor sa spunem 15 pasageri, admiram cum anvelopele sunt pregatite gospodareste cu lanturi de iarna. Eveniment care ne face sa mai strangem randurile putin. Pana si calugarii din fata noastra isi abandoneaza maratonul de Candy Crush si stau cuminti.

Asa e in Tibet – poti sa ai parte si de 3 sezoane într-o singură zi. A doua trecatoare, situata la 4659m (adica un fleac pentru Alex Găvan), marcheaza granita dintre vastele pasuni alpine Ta Gong si canioanele ascunse in conifere si ceata, care duc pana inapoi in Ba Mei. Dar padurile si ierburile grase de munte sunt povesti din trecut. Peisajul se deschide larg catre platoul Tibetan si privelistea ne taie respiratia, la propriu. Suntem intr-o lume care imi pare sa se fi nascut de curand. O creatie tectonica pe care plantele inca nu au colonizat-o. Munti care in loc sa fi fost impinsi din tarana, parca ar fi fost azvarliti cu furie din cer.

Pe cat de nebuneste curge drumul, de la un pisc ascutit la altul, tot timpul la nici o palma de abis, trebuie sa spun ca nu il ducem singuri. Din cand in cand intalnim camioane de armata, si nu vorbesc de unul-doua, cum se patrula in Kangding. Convoaiele sunt masive – intr-unul am numarat mai bine de 50 de vehicule – si urca lent, amintindu-mi ironic de truda pelerinilor tibetani care MERG PE JOS din China sau chiar India, pana in Lhasa. Werner Herzog a realizat un hipnotic documentar despre acest subiect. Ne iscodim tovarasii de drum referitor la motivul unei prezente militare atat de intense taman aici, in aerul rarefiat. Recruti in ture de practica, ne spun oamenii, sau cica transporturi umanitare pentru comunitatile sarace din Tibet.

Mai sus nimerim intr-o portiune cu asfalt surpat. Se trage frana de mana, si se sta. Nu-mi pot imagina ca de undeva a fost mobilizata o echipa de interventie. Telefoanele localnicilor nu par sa aiba oricum semnal. Cert e ca nu ne miscam din loc vreme de 3 ceasuri. Dintr-o data soferul incepe sa urle cat il tin rarunchii Litang! Litang! si ca o closca grijulie ne aduna pe toti de pe unde suntem, inapoi in autocar.

Sosirea in Litang la miezul noptii mi se pare de-a dreptul miraculoasa. Nu am facut pe infamul G318 decat 15 ore. Nu e rau deloc, daca tinem seama de faptul ca acelasi urcus poate sa dureze intre 10 si 12 ceasuri pe timp de vara. Radem acum de planul sa fi pedalat pana aici – a fost doar o ratacire, o fantezie de sisifi naivi. Merita oare sa mentionez ca nu am vazut nicaieri nici macar un metru unde am fi putut intinde un cort?

Capatul unei asemenea zile survine brusc, cu noi cuibariti sub doua paturi electrice, completand jurnalul cu cele pe care le citesti acum. Ne-am aciuat la hostelul lui Medok, asa-zisul Han Potala. Frumoasa tibetana este una dintre putinii mici intreprinzatori care sustin influxul modest de vizitatori pe aceste meleaguri. In zori, desi s-a culcat ultima, o gasim pe Medok rosie in obraji si cu zambetul pe buze, la smotru, frecand viguros covoarele cu o perie, direct pe caldaram. Zoaiele cu detergent se incheaga inainte sa dispara cu totul in canalizare. De fapt intreg oraselul a dormit sub o pojghita deloc neglijabila de polei. Gata, nu mai incape loc de tagada. Iarna tibetana e aici.

Litang se afla la 4014 de metri, inconjurat din toate zarile de munti zdraveni.

Atmosfera din mica urbe aduce cumva a Vestul salbatic. Cladirile cu unul sau doua caturi sunt adunate de-a lungul unei strazi principale. Fatadele sunt inchise cu obloane si ascund mici ateliere de pielarie unde se confectioneaza harnasamente de calarie sau diverse obiecte de lemn. Hainele expuse la vanzare sunt aceleasi pe care le poarta toata lumea – cusme imblanite, caftane cat o plapuma de groase, palarii de cowboy! La piata in schimb domina derivatele dintr-un animal pe care il adoram atat viu, cat si mort, si anume iacul. Gasim burgeri de iac, placinte umplute cu tocatura din carne de iac, supa de iac, ba chiar si roti masive din unt natural de iac pe care nomazii de etnie Khamba le-au adus de la stana pe spinarile acelorlasi simpatice patrupede.

Carcase de iac lasate la maturat in piata centrala din Litang.

Litang are o populatie majoritar tibetana. Barbatii sunt bine legati si toti cu plete ca pana corbului, impletite in cozi groase in care sclipesc tot soiul de ornamente din argint. Ii admiram cum se preumbla tantosi prin tot locul, fie cu o palarie de cowboy trasa pe ochi, fie pe mobre chinezesti imbracate in franjuri de piele, in stilul choparistilor de pe la noi. O maneca de la caftan e lasata obligatoriu sa mature pamantul, de parca barbatii ar fi gata sa traga de la cingatoare cate un palos ascuns. Femeile lor ar putea fi considerate o prezenta ceva mai discreta, daca nu a fi frumoase de pica. Au parul la fel de bogat si negru, rasucit pe crestet ca o coroana, laolalta cu cateva fire de lana stacojie. Peste tunicile imblanite nu poarta insa decat un simplu sort.

Acum pe vreme rece, cu vitele adunate de pe munte, barbatii au mai mult ragaz pentru biliard. Incep sa banui ca nu exista localitate tibetana fara bile si fara tac.

Pustanii tibetani sunt de sa-i iei acasa. Ne sar in cale gata de harjoana. Ne urmaresc dindaratul carcaselor gigantice de iac. Si cum ne prind privirile, sar scantei. Uitasem, bag seama, cat e de bine sa razi fara nici un rost anume, de parca ne-ar trebui motive ca sa fim fericiti aici, acum. Uf! O sa le ducem dorul acestor adorabili impielitati.

Un alt cotlon din piata ne ofera o scena demna de o masina a timpului. O bunica isi hraneste cu rabdare nepotelul, asa cum acum trei decade Maia Pica trebuie sa fi facut cu un Ionut mai mic, dar probabil ca la fel de dragut.:)

Trebuie sa remarc ceva ce amplifica dragul pe care l-am prins deja de Litang. Aici, spre deosebire de China propriu-zisa, toata lumea are chef de taclale. Oamenii nu se sfiesc sa ne strige “tashi delek” (adica buna ziua in tibetana), chiar si de la etaj sau de pe cealalta parte a strazii. Nu fac exceptie nici periferiile paupere, unde porcii ranesc in maidane care se curma la poalele Himalayei. Locul asta nu seamana cu nici un altul pe care l-am vazut si are o energie care nu credeam sa mai existe decat in paginile revistei National Geographic.

La nordul orasului gasim manastirea Chode. Este cea mai mare din toata provincia, cu sute de calugari aflati in rezidenta, insa curios de calma, de parca ar fi pustie. Ne lasam biclele la poarta si strabatem curtea enorma, cu o panorama coplesitoare spre munti.

Interiorul e decorat in stil tipic, noutatea insa e chipul lui Dalai Lama, pentru prima data afisat intr-un lacas de cult budist de pe teritoriul chinez. Sa nu uitam ca Dalai Lama nu e “desemnat”, ci “gasit”, si legat de asta mi se pare remarcabil faptul ca din Litang, in fond un modest orasel de la munte, se trag doi fosti Dalai Lama – cel de-al 7-lea si cel cu numarul 10.

Aceasta manastire functioneaza din anul 1580, insa incantatiile tibetane si arta budista au fost interzise incapand cu 1959. Recent, calugarilor li s-a permis sa isi reia portul traditional si practicile religioase.

 

Sus, pe dealurile din stanga manastirii, steagurile tibetane marcheaza un sit unde au loc asa-numitele inmormantari in vazduh. Acelasi ritual se practica si in anumite regiuni din Mongolia.

Cu ochii la orizontul zimtat de piatra si nea, ne lasam amandoi scaldati de soare. Imi imaginez pentru o clipa cum ar fi sa raman aici pentru totdeauna, sa devin una cu energia calma care curge din munte spre mine. Si cand ma dezmeticesc din naluca, tot nu gasesc nici un motiv pentru a pleca.