tajikistan-wakhan-corridor-3

Fericirea doare

Ne trezeste ploaia. Si racnetele unor pastori in trecere; pana sa ne incumetam afara; ceva se izbeste de laterala cortului. Or fi aruncat astia cu ceva in noi? ne intrebam,dar sincer nu ne vine sa credem. Afara ploua si burniteaza mocaneste si din muntii care ne inconjoara nu se zaresc decat fragmente de culmi. Mi se pune un nod in stomac. Unde aseara era maro, acum e alb.

Inspectam cortul: la baza foliei de ploaie zace un bat, iar acolo unde batul a lovit cortul se casca o gaura de jumatate de palma. Nu ne bucuram deloc. Aseara nu am mancat nimic si acum ne roade stomacul, asa ca ne retragem in cortul nostru cel ranit, ca sa ne preparam micul dejun si sa cugetam. Nici doua ore mai tarziu, dupa ce am reimpachetam vasele si pliem saltele si sacul de dormit, ploaia si frigul nu cedeaza. Insa Pamirul ramane impresionant chiar si pe vreme proasta.

Ne urnim pe la pranz; soarele anemic si ceata ne dau senzatia ca ziua e deja pe sfarsite. Mergem atent; cu ochii in patru la zonele ude, cu mainile inclestate pe ghidoanele inghetate, cu buzele vinete de la ger.

Daca nu ne-ar clantani dintii am ranji non-stop de placere. Drumul e din acelea pe care ti le amintesti toata viata. Dar fericirea…doare 🙂

La circa 70 de kilometri de pas, vedem un cort instalat pe stanga drumului si o bicicleta culcata alaturi. Inauntru e un maghiar care a hotarat a astepte aici cel putin o zi, pana se mai indreapta vremea. Ne informam unii pe altii legat de calatorii care sunt acum pe traseu, distanta pana unde credem ca ar fi prima asezare si primul magazin cu produse alimentare. Facem o poza, ne strangem mainile inghetate si ne uram reciproc noroc.

Mai sus spre pas cerul a acoperit de o pacla groasa de nori

P e drum, tipenie, basca e frig de crapa pietrele.

Nu ne prea arde de pozat sau luat o gustare, pentru ca pentru astfel de indelentiniciri trebuie sa ne dam jos manusile. Si e pacat, pentru ca fiecare culme se deosebeste de celelalte.

Raul e ba departe, in fundul haului, ba aproape, mai ca la buza drumului. Cam asa ceva:

Drumul e mincinos, pare ca ne taraim de-a curmezisul unui platou inconjurat de dealuri, in fapt am trecut de mult de 4000 de metri!

Trecem de primul pas. Soldatii de la bariera au pufoaice de iarna, dar buzele le sunt la fel de vinete ca si ale noastre.

Dar abia la a doua trecatoare, Kargush pas ii zice si e pe la 4344 de metrialtitudine, vremea si arata cu adevarat coltii. Ninge pe bune, cu o zapada de gheata si noroi. Nu ne intrerupem mersul nervos decat atat cat e nevoie ca manusa stanga sa rada cu un gest mizeria de pe vizor.

Dintr-o data ajungem la asfalt. Intersectia cu Pamir Highway si cu asfaltul ne ia atat de tare prin surprindere, incat uitam sa importalizam reusita. Dupa cativa kilometri parcursi pe pilot automat, imi dau seama ca am un GoPro in tolba.

Usor-usor ne revenim din amorteala. Drumul e lin, camioanele incarcate cu marfa chinezeasca duduie alaturi de noi in ceea ce pana acum cativa kilometrie parea sa fie pustia pustiilor. Normal ca nici prima asezare, Alichur, o mana de iurte si iaci imprastiate la 3863 de metri inaltime, nu pare mai mult de o naluca.

Pe bucata de panta care intra in sat depasim doua aratari: doi bicicisti, dintre care unul pe toagla inclinata. Ne salutam in mers, apoi ne regrupam jumatate de ceas mai tarziu in fata aceleasi crasme, singura din catun, pentru o poza trimfala, fara degeraturi si promoroaca in sprancene, dar cu zambetul unora care au trecut un hop.

Inauntru, noi doi impreuna cu JP si Jacques ne premiem cu tot ce gasim in meniu si in oale. Ne dor in ordine aleatorie: posteriorul, capul si incheieturile. Dar nu mai contenim sa ne spunem unii altora ca a fost maxim. Cand ne va fi mai rau asa sa ne fie!

 


View 2013 – Tadjikistan in a larger map