china-tibet-6

Din Kangding, cu dragoste

Haladuim prin Prefectura Tibetana Autonoma Garnze de zile intregi. Iata-ne acum si in capitala prefecturii, Dartsendo དར་རྩེ་མདོ་, careia chinezii ii zic Kangding (de unde si faimosul Kangding love song). O sa luam aici o scurta pauza, prilej sa ne ocupam de prelungirea vizelor. Dupa ce ne cazam intr-un hostel aglomerat cu backpackeri chinezi, dam cu ochii de primele camioane de armata, dar si de zapada care a cazut ieri si azi-noapte pe munte.

Kangding se afla la 2300m, care in zona asta inseamna o vale adanca, flancata de varfuri de peste 4000m si cu cel mai inalt, Gong Ga de 7556m! Orasul sta la confluenta raurilor Zheduo si Ya La, care sunt alimentate de ghetari si care alimenteaza la randul lor fluviul Yangtze.

La biroul de evidenta populatiei unde se fac prelungirile de viza aflam un mic detaliu, care nu e mentionat pe niciun website de calatori. Este vorba de faptul ca prelungirile de viza necesita ca turistul sa fi fost “inregistrat” in sistem si nu o data, ci de mai multe ori (de preferat in fiecare zi de “sejur”). Inregistrarea se face la hotel/hostel/casa de oaspeti, prin introducerea datelor din pasaport intr-o baza de date a guvernului. Desi in mod normal nu am fi stat in niciun loc acreditat, de data asta ne gandim ca am avut un noroc chior cu vremea friguroasa, pentru ca ne-a obligat sa stam in cateva locuri. Deci ar trebui sa nu avem probleme. Functionara e de alta parere; ne spune ca nu suntem in sistem si ca prin urmare nu ne poate accepta aplicatiile. Urmatoarele 24 de ore sunt un iures de telefoane la hostelurile din Dan Ba si Chengdu. Chinul de a ne inregistra in Kangding e bonus. Toata tevatura nu o impresioneaza pe functionara de la BEP, care continua sa sustina ca tot nu suntem in sistem. Cum nu avem de gand sa ne evacuam in Hong Kong sau asa ceva, suntem nevoiti sa ne ratoim si sa amenintam sa o turnam in Beijing. Culmea, functioneaza. Duduia ne primeste actele, dar cand ii spunem xie-xie mormaie ca daca in trei zile nu vom fi validati de sistem, ioc vize. Mai vedem noi…
Intre timp observam ca a iesit soarele si ca s-a limpezit cerul. Ce bine, putem sa dam o tura prin oras.

In Kangding sunt trei manastiri budiste. Cea mai mare este Lhamo Tse (sau Nanwu Si), care se afla la 2 kilometri de centru, spre vest, intr-un cartier rustic foarte linistit.

In curte e liniste, de abia indraznim sa dam la o parte perdeaua groasa care acopera veranda. Simbolul care seamana cu o timona este foarte important atat in teologia budista cat si in cea hindu si reprezinta continuitatea vietii, ciclitatea destinului si felul in care sunt toate legate in lume prin forte invizibile.

Ne nimerim in miezul unei sesiuni de rugaciune. Corul de trompete e dirijat de un calugar mai batran.

Pentru ochiul nostru ne-enducat, interiorul e de-a dreptul extravagant. Predomina culorile de pe steagurile de rugaciune, care fac referire la pamant, cer, foc, soare si vant.

Manastirea Ngachu (sau An Jue Si in Chineza) dateaza din 1654 si se afla chiar in centru, vizavi de Hotelul Kangding.

Aleile din jurul manastirii au fost restaurate recent si toate spatiile comerciale unde odinioara erau tot felul de pravalii sunt inchiriate de cafenele cool, magazine si coaforuri. Cu ocazia asta imi iau si eu o geaca (un fake Jack Wolfskin). In a doua poza incerc sa ii explic unui nevinovat ca maretul prag o sa le trimita clientii in aterizare libera direct pe scafarlia proaspat coafata hipstereste.

Daca tot vorbim de chestii trendy in Tibet, ce-ar fi sa ne bagam la un ceai de crizanteme cu zahar candel si fructe Goji? Mai ales ca suntem intr-unul dintre cele mai importante orase de pe echivalentul Drumului Matasii, numai ca pe comertul cu ceai si armasari…

Chelnerita e atat de rabdatoare, ca se indura sa ne lumineze cu privire la istoria comertului cu ceai. Povestea e asa: tibetanii doreau sa cumpere ceai din China (pentru a le usura digestia alimentelor bazate pe carne), iar chinezii aveau nevoie de caii tibetanilor pentru a-i mana in lupta. Dar nici caii, nici ceaiul nu se gaseau acolo unde era mai mare nevoie de ele. Asta a dus la crearea asa-numitului Cha Ma Gu Dao (Drumul Ceaiului si Cailor), in timpul Dinastiei Tang  (acum cca. 1300 de ani). Negustorii petreceau pana la 3 luni pe drumul dintre Lhasa si cele trei orase de pornire – Ya ‘an in Sichuan, Qinghai in nord si un al treilea din Yunnan. Numai aceasta retea de rute comerciale justifica existenta localitatilor intr-o zona frumoasa, dar extrem de potrivnica omului. Chiar daca marfurile nu mai sunt aceleasi, schimbul comercial dintre Tibet si China continua ca odinioara. In piata din oras e plin de lana, leacuri tibetane din plante si caramizi de ceai din Ya’an, ambalate in piei de iac. Tot aici vedem pentru prima data legendara Viagra Himalayana, un “vierme” endemic, foarte rar si foarte greu de recoltat, care valoreaza greutatea lui in aur. Yartsa gunbu este de fapt o ciuperca parazita, care isi consuma gazda – de regula o omida – dupa care ii strapunge capul si moare. Localnicii ii atribuie calitati afrodisiace si sustin ca ciuperca vindeca chiar si cancerul.

Pana in 1955 regiunea Garnze a facut parte din Tibet (si nu e tocmai o provincie micuta, ci cam cat jumatate de Italia). Astazi doar 40% din populatie e de etnie Tibetana, cu 40% de etnie Han.

Stil Tibetan

20% dintre localnici sunt din alte etnii minoritare: Qiang, Yi si Hui.

Nomazii vin din zone de pasunat ca Ta Gong (care e la 112km de oras), in special pentru a face negot cu diverse produse. Atmosfera tipica – cu mancare grasa, baute grave si oameni de gasca – ne ia pe sus.

Cel mai animat loc din piata este zona unde se vinde, transeaza si prelucreaza iaci.

Carne de iac, condimentata si deshidratata (seamana cu biltongul din Africa de Sud)

Ca tot veni vorba de mancare, am gasit o strada intreaga dedicata supariilor si taiteilor.

Restaurantul nostru preferat se deschide abia la pranz si e specializat pe legume murate si carne maturata in tot felul de condimente ciudate (printre feluri sunt radacina de lotus, ginseng si ureche de porc)

Totul – de la comertul cu zarzavaturi, la slefuitul tocatoarelor din macelarii – are loc in strada. Intr-una din zile gasim un nene care s-a apucat sa construiasca un morman de rumegus peste biciclete si abia asa ne mai dam si noi seama ca am petrecut cam mult timp in aceeasi crasma.

Vremea a fost placuta toata saptamana, cu exceptia noptii cand temperatura scade sub zero grade. Combatem frigul cu trei masuri de baza: 1. am adoptat obiceiul local de a bea apa fierbinte; 2. cine ultra-iuti in compania backpackerilor chinezi (care sunt fascinati de barba lui Ionut) si 3. paturi electrice pe care le bagam in priza inainte sa iesim in oras, ca sa fim siguri ca gasim patul cald. Lista ocupantilor camerei in care dormim s-a schimbat zilnic, singurul care a ramas pe loc, alaturi de noi, este soarecele care iese la plimbare in miez de noapte si care nu pare sa ne deranjeze decat pe noi doi.
Cand se implineste saptamana, aflam ca vizele sunt gata, ca urmeaza sa dea din nou cu zapada si ca vor fi -8 grade ziua! Grozav! Bucata de autostrada Tibet-Sichuan care continua spre vest este inca in constructie si strabate alte doua pasuri alpine: unul la 4410m si altul la 4659m. De ce oare ne-a trasnit taman ACUM, cand vine iarna, sa biciclim prin Tibet?