china-tibet-5

Din Ba Mei in Tagong

Downhillul nebunesc se termina la aproximativ 3500 de metri altitudine, la marginea estica a platoului tibetan Qinghai. Viscolul de pe culme s-a muiat intr-o ceata lejera, dar soarele s-a retras dincolo de orizont. Pedalam agale pe langa primele case din oras si vantul isi face curaj si ne impinge in drumul principal, deasupra caruia sunt atarnate o multime de lampioane rosii. Dupa cat de singuri am fost in ultimele doua zile pe munte, scena strazii pare dintr-o pelicula de Jarmush, Coffee and Cigarettes mai precis. Efectele de fum sunt prezente in cel putin doua forme: fuioare verticale deasupra gurilor de canal si smocuri inecacioase in jurul gratarelor scoase in fata micilor restaurante din urbe. Bastinasii completeaza tabloul in costume de hipster tibetan, cu niste caftane imblanite care lasa un umar si bratul aferent complet descoperite. Noi doi, in toale puse la repezeala ca sa tina de frig, aratam in comparatie cu ei ca niste maimutoi. Acesta, doamnelor si domnilor, este orasul Ba Mei, faimos ca fiind locul de nastere al celui de-al 11-lea Dalai Lama si pentru inca alte cateva lucruri pe care nu mi le amintesc acum pe motiv de hipotermie. Stiu ca Ba Mei a fost si un centru destul de important pe asa-zisa ruta a ceaiului si a cailor. In orice caz, orasul e unul dintre putinele puncte de acces spre Tibet, pentru ca autostrada Sichuan-Tibet trece fix prin el.

Pentru la noapte ne tocmim cu doua fete in bundite pe un apartament din care noi vom ocupa o camera. Cealalta e folosita pe post de depozit, asa ca depozitam si noi in ea bicicletele, dupa ce Ionut le cara in spate vreo patru etaje. Nu stiu prin ce minune gazdele inteleg ca ne-ar face bine un dus cu apa calda si paturi electrice. La fel de misterios, dimineata vom afla ca pretul cazarii e cu 50% mai putin decat am inteles in ajun. De pe terasa cuibusorului nostru cu iz sovietic avem o panorama splendida a pasunilor din imprejurimi. Cealalta fatada nu ofera o perspectiva la fel de zen, caci la macelaria de vizavi tocmai se livreaza o carcasa proaspata si mesterii se apuca de transat.

Brusc ni se face o foame de lup, dar suntem siguri ca muntenii astia au leacul potrivit. Ne instalam fara prea multe mofturi intr-o carciuma de familie, mai ales pentru ca ce-o-fi-in-stiva-de-site-de-bambus miroase irezistibil. Oamenii sunt ca niste bunici carora le-au venit in vizita nepotii. Mancarea trece sub ochii nostri de la stadiul de zarzavat adus cu bicicleta de un baietandru, la tocatorul unde e maruntit si amestecat cu grasime si carne de iac, apoi in mainile lui nenea bucatarul care umple bilele de aluat si in fine in sitele babei, care in scurt timp ni le aduce la masa sub forma de baozi (un soi de chifla de orez care se face la aburi), zhou (terci de orez), plus traditionalul bol cu tofu, spanac si supa de care nu ne mai putem lipsi.

Dupa zapada de ieri eu m-am paranoizat putin. Nu stiu cum am putut sa venim in zona asta de Tibet in luna octombrie cu echipament de vara si cort de 3 sezoane. E musai sa imi iau macar o geaca si manusi de polar pentru amandoi, pe care o sa le purtam peste cele cu care am mers pana aici (de fapt si astea sunt manusi de moto pentru vara, adica foarte bine ventilate). Din pacate in afara de manusi nu gasesc nimic pe masura mea. Va trebui sa strang din dinti si sa sper ca voi avea mai mult noroc in localitatea urmatoare. Pana acolo avem de urcat si coborat un carusel de pasuri alpine si pasuni ancestrale, unde sunt sanse sa revedem simapticii iaci manati nu de mongoli pe cal, ci de ciobani tibetani. Dupa asta o vom coti spre sud-vest, pentru a ajunge in Kangding.
Succesiunea de rampe e atat de frumoasa, ca e simplu sa uitam de toate si sa ne concentram numai pe drum. La vale taiem curbele si ne doboram recordurile de viteza. Asta e partea egoista, unde nu conteaza decat adrenalina. Cand ajungem la deal, focusul se muta pe ce se intampla in exteriorul nostru. Spre pasul de la 3900 si ceva de metri virajele sunt lungi si stranse, ceea ce ne ingaduie sa inregistram lacom fiecare detaliu, fiecare bit de informatie eliberat de piatra, cer si vegetal, care e absorbit si digerat de ceea ce imi pare sa devina o minte tot mai clara. Oricat de scurta ar fi, pentru noi asta e prima tura mai lunga cu bicicletele si trebuie sa spun deja ca desi cu cei 200 de dolari cu care le-am platit ne-am fi putut duce la psiholog, asta e o terapie mult mai eficienta.

Pasul alpin e plin de bucatele de hartie colorata imprimate cu rugaciuni si simboluri aducatoare de noroc. Lipesc cateva in caietul meu, de amintire. Continuam pe un drum solid, in cea mai mare parte de asfalt cu zone scurte de pietris tasat si pistruiat din cand in cand de cate o groapa in care stagneaza noroiul de la lucrarile de sistematizare.

Suntem pe ruta de sud a autostrazii Sichuan-Tibet, cea mai lunga sosea de altitudine din China, construita de prin anii ’50 cu eforturi uriase, cauzate mai ales de terenul dificil. Sectiunea pe care suntem are in total 2149km si se uneste cu ruta de nord (2412km) in Xindu Bridge (Xinduqiao). Magistrala leaga Chengdu (capitala provinciei Si Chuan) de Lhasa (capitala Regiunii Autonome Tibet) si face parte din G318 (de la Shanghai la Zhangmu).

Oraselul Tagong incepe cu o stupa si un han de calatori, dar este in realitate ceva mai mult de un loc de intalnire pentru ciobani si pelerinii inspre si dinspre Tibet. Dupa cum a decurs dimineata, meritam o masa imbelsugata..

Ma catar pe un deal din spatele hanului ca sa admir privelistea. Dulaii tibetani sunt legendari, dar izbutesc sa ii alung cu tusea violenta pe care am capatat-o in noaptea geroasa la cort. Odata singura, ma pun pe cronometrat norii si numarat steagurile de rugaciune.

Calm

Asa se vad zapezile vesnice din Tagong (sau Lhagang cum ii zic tibetanii). Suntem la 3700m altitudine 🙂

Odata cu noi au sosit trei grupuri de vizitatori foarte diferite. Primul este alcatuit din chinezi de etnie Han imbracati in geci colorate de ski, fiecare cu cate un DSRL la gat.

Al doilea grup pare sa fi venit calare si e format din cateva familii de tibetani care s-au aciuat pe pajistea din fata templului.

Mie imi atrage atentia al treilea personaj, care e ajutat sa coboare din limuzina de sofer. Tipul se descheie la sacoul scrobit, isi scoate manusile din piele alba si isi aprinde o tigara cu spatele la chortenurile aurite ale templului.

Spre amiaza ne punem din nou in miscare. Pentru un loc atat de rupt de lume gasim ca asfaltul e impecabil. Exceptie face doar drumeagul care duce la lamaseria din afara localitatii, unde servesc circa 60 de calugari si langa care s-a coagulat in timp un mic catun. Dupa ce a fost distrusa in timpul Revolutiei Culturale, lamaseria isi revine incet incet la gloria de odinioara. Si e normal sa fie asa, caci in Tagong a existat o manastire budista inca din anul 652.

La munte aerul e atat de limpede ca apusul face chiar si o simpla stupa sa para mai putin produsul naivitatii omului, cat cel al unei interventii divine.

Zona seamana cu stepa mongola, numai ca la 4000 de metri seara aduce o vijelie de abia ne tinem pe picioare. Nu are nici un rost sa incercam sa punem cortul aici. E mai logic sa ne suim pe roti si sa mai avansam, macar asa ne putem incalzi. Drumul ne scoate intr-un satuc, unde o luam unul in stanga si altul in dreapta si ne apucam sa batem la porti. In fine, dupa o dezbatere din care nu am priceput nimic, suntem poftiti in casa unei femei care pare singura acasa cu cei doi copii. Cladirea are trei camere: o magazie de alimente si o camera care serveste drept bucatarie si living, unde ne adunam cu totii in jurul unui resou electric si incercam sa ne dezmortim. Ceva mai tarziu isi face aparitia un nene care are de vanzare un ditamai piciorul de iac. Ne loveste imaginea orgasmica a unei fripturi in sange, dar gazda se apuca sa cioparteasca bunatate de carne direct pe podea. Mare pacat. Nemancati, ne retragem la culcare in odaia a treia, care e enorma. Prici de saltele? Este. Masuta cu fructiera plina de ananasi de plastic in mijloc? Este. Boxe-gigant si poster semi-libidinos in care un cuplu caucazian se saruta imbracati in haine de anii ’80 langa o decupatura din ziar cu chipul lui Dalai Lama? Este, este, este! Ah! Casa, dulce casa.